joi, 22 februarie 2018

Rău cu rău, dar mai rău fără...



Dacă mi-ar fi spus cineva acum câteva săptămâni c-o să ajungem, nu să-i regretăm demisia, dar în tot cazul să bombănim ”tot mai bun era ăla”, l-aș fi trimis pe respectivul să ia un Ibuprofen 800 și să se culce degrabă.  Să doarmă adânc, fiindcă în mod evident are tulburări serioase. 

Mda, cam așa stau lucrurile. De la începutul lui noiembrie avem alt șef de filială - pe care, sinceră să fiu, nu-mi pot imagina de unde l-au pescuit și pe ce criterii l-au selectat.

Germana o vorbește prost (în privința asta avem consens general, toți care am interacționat cu el am tras aceeași concluzie. Înțelege doar parțial și se exprimă cu stângăcie). Nu e născut în Germania, a învățat limba mai târziu și se pare că la orele de curs - dacă le-o fi făcut - era dus să ude buretele.

Nu are curajul să ia decizii și ține echipe întregi „în șah” de câteva săptămâni, ceea ce nu e tocmai benefic pentru starea de spirit la nivel general. 

Să managerieze oamenii nu se pricepe (niște șefi de departament mai au puțin și-și sar la gât unii altora, iar el nu doar ca nu aplanează conflictul, dar mai face și chestii adiacente care irită și mai tare spiritele).

Îi lipsesc noțiunile de bază în domeniu - și asta am văzut eu însămi, că am avut la un moment dat o discuție cu el și eram gen ”Aoleu, de nu s-ar vedea pe moaca mea surpriza că nu știe nici aia, nici aia, nici ailaltă...”.
Și să ne-nțelegem, eu nu-s vreun geniu, doar cunosc foarte bine o serie de proceduri și protocoale. Desigur, îmi dau seama că un șef nu trebuie să știe toate chichițele, e treaba angajatului să le descurce, dar aici era vorba de alt gen de probleme - unele care se aflau în fișa postului său.

Iar astea ar mai fi cum ar mai fi, dar săptămâna trecută a izbutit-o lată.

Pasămite am avut noi niște potențiali viitori clienți în vizită, cărora a trebuit să le facă turul întregului depozit. Ideea fiind, evident, să-i convingă de imensele noastre posibilități, capacitate, performanțe etc etc etc.
Ce face individul în schimb? Unu la mână, le dă informații greșite. ”Avem trei rampe de încărcare”, zice mândru. Ăia cască ochii: trei??? Și cum puteți deservi toate livrările cu numai trei rampe?? Alți câțiva șefi de departamente, prezenți și ei în grup, au sughițat stupefiați. 
Unul dintre ei a intervenit: ”… trei aici pe partea asta, apoi două dincolo, încă două în partea cealaltă și încă două sus, în total nouă” . Vizitatorii s-au mai calmat, dar foarte probabil au observat că șeful de filială nu știa câte rampe de încărcare se află în depozitul de care răspunde și nu cred c-au fost tocmai impresionați.

Petrecerea continuă, se vizitează secția de primire marfă. ”Ce e aici?”. ”Departamentul de retur”, o trântește ipochimenul. Oaspeții se uită cam mirați, mărfurile nou-venite erau stivuite în cutii și baloturi sigilate, nu se vedeau nicăieri colete returnate de clienți… Unul dintre șefii de departament n-a avut de ales și-a zis, dregându-și vocea, ”hm-îhâmm, aici se primesc livrările, bla bla…”.
Mai trec două minute și numai ce se-ntoarce către oaspeți, grăind: ”știți, eu am varice și nu pot sta mult în picioare, îl las pe Herr … (cel care menționase numărul corect de rampe) să continue prezentarea, mă scuzați, mă găsiți în biroul meu”. 

Și pleacă, fraților. Pleacă.

Poate fi cineva mai penibil de-atât? 

Nu avem idee dacă și cât va mai rămâne în post, dar cugetăm blazați că n-o fi fost Măturătorul vreo eminență cenușie și la un eventual concurs de popularitate ar fi ocupat primul loc din coadă, însă măcar lua decizii (bune, proaste, cel puțin avea curajul de-a o face) și știa câte rampe avem, for Pete's sake. 

Bine, câte rampe avem știu și eu. Și cunosc localizarea tuturor departamentelor și multe alte lucruri de  care el habar n-are. Și salariul meu e de vreo patru ori mai mic decât al lui, dacă nu chiar mai mic.

Minunat. Măreț, chiar. Ce-ar mai fi de zis? Am ajuns și noi într-o situație gen ”Ponta, hai, bre, înapoi.  Hai că glumeam cu mu*a aia”.

duminică, 18 februarie 2018

Șapte recomandări din experiența mea pentru învățarea limbii germane


Exact în urmă cu zece ani, în ziua asta, mă prezentam la prima oră de curs de germană pentru începători. Aveam 17 colegi de diferite vârste (între 20 și 50 de ani) și felurite naționalități - din Rusia, China, Cehia, Polonia, Kenya, Kazakhstan și Armenia, dacă n-am uitat vreuna. 

Nu știam nimic, nici măcar un cuvințel. Ba mint, știam vreo trei - die Apotheke (farmacie), pe care-l vedeam la fiecare colț de stradă, precum și ”zu vermieten” (de închiriat) și ”zu verkaufen” (de vânzare”), pe care de asemenea le vedeam pe multe clădiri. În rest, eram tabula rasa.
Profesorul s-a prezentat, am primit manualele pentru primele două module de curs. L-am răsfoit pe-al meu și mi s-au încrucișat ochii. Vaideminesăriți. Cum o să fiu eu în stare să-nvăț așa ceva??

Au trecut șase luni. Am parcurs două manuale, am făcut sute de teme, am și ”tocit” (gramatica germană are multe reguli și încă și mai multe excepții - mi-aduc aminte că odată a înșirat proful pe tablă niște excepții de la A la J pentru doar o regulă 😃), am dat zeci de teste periodice și două examene. Pe parcurs mi-am dat seama că-mi place, simțeam cum învăț, cum înțeleg, cum cresc. 

Spre deosebire de multe alte împrejurări, în privința asta chiar am avut răbdare. Mi-am făcut temele, am lucrat mereu dinainte toate exercițiile de la final de capitol (motiv pentru prof să mormăie că Frau N. se uită iar pe pereți și, generos, a început să-mi aducă fișe separate de exerciții pe care le lucram cât timp ceilalți le rezolvau pe cele din manual), făceam teste pe Internet și repetam regulile particulelor ”der, die, das”, verbele neregulate și verbele cu particulă separabilă în timp ce făceam curățenie, duș, ba și când mergeam pe stradă. 

Un deceniu mai târziu germana mea e la un nivel... acceptabil, să spunem. Adică suficient pentru a avea un post cu răspundere, dar n-aș fi în stare să citesc Goethe în original (de fapt, nici n-aș fi motivată s-o fac, acum că mă gândesc). 

Perfect nu voi ajunge s-o stăpânesc niciodată, dar ce satisfacție am avut când o colegă (nemțoaică) m-a rugat să-i citesc mail-ul pe care urma să-l trimită la niște simandicoși, pentru a identifica eventualele greșeli... Nu, nici nemții nu au o germană impecabilă, mai ales în ceea ce privește gramatica.  

Din experiența mea, iată câteva recomandări pentru aceia dintre voi care se gândesc să se-apuce de germană sau, cine știe, sunt deja în focurile declinărilor 😃


1) Aveți răbdare. Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit (spre rușinea mea, nu-mi mai amintesc de la cine) a fost: ”limba germană trebuie îmblânzită”. Luați-o încet, zăboviți asupra fiecărei noi probleme de gramatică, repetați și iar repetați, chiar dacă vi se pare că stăpâniți chestiunea respectivă. Am mai zis să aveți răbdare?

2) Volumul de informație - și mă refer numai la gramatică acum - este imens. E foarte mult de învățat, multe reguli și, cum spuneam mai sus, multe excepții. Nu vă speriați dacă uneori mai uitați din ele (se ”înmagazinează”, vă promit), dar întoarceți-vă mereu în urmă și repetați cu regularitate câte ceva, neapărat cu exerciții și teste. 

3) Luați totul ca pe o provocare. Personal, aveam atitudinea ”ori eu, ori ea”, adică eram ca un fel de pitbull. Și mă simțeam tot mai smart, recunosc, pe măsură ce dobândeam noi cunoștințe și începeam să fac asocieri. 

4) Chiar dacă poate părea ciudat, nu vocabularul ar trebui să fie cel dintâi pe lista de priorități. Acesta se acumulează și se îmbogățește în timp și practic, pe durata întregii vieți (în măsura în care nu veți pierde contactul cu limba germană). Esențial este să ”plantați” bine și adânc semințele gramaticii, pentru a prinde rădăcini solide. 

5) Dacă vă încurajează aspectul, gramatica germană are câteva asemănări cu cea engleză (de exemplu, au și ei verbe modale), iar în ceea ce privește vocabularul, aproximativ 10% din acesta provine din limba latină. Das Problem, die Aktion,  das Restaurant, der Elefant, die Polizei, der Kurs... remarcați ceva? Încă și mai multe seamănă cu termenii englezești. Ce bucuroasă eram când mai descopeream câte-un cuvânt din ăsta... îmi îmbogățeam vocabularul fără efort 😃

6) De îndată ce-ați început să acumulați suficiente cuvinte astfel încât să înțelegeți texte simple, începeți să vorbiți (de preferință, cu nativi). Nu vă fie teamă de greșeli, o să faceți oricum din plin 🙂 dar nu e atât de important, nu în faza asta. Ceea ce contează este să vă găsiți curajul de-a comunica. 

7)  Citiți, citiți și iar citiți. În privința asta am câteva sfaturi separate:

a) Pentru început, feriți-vă de ziare. Asta mi-a spus profesorul când m-a văzut într-o pauză cu nasul într-un ziar, concentrată și pătrunsă de importanță. ”Nu”, zice, ”în ziare se strecoară mereu greșeli și e crucial să nu aveți de-a face cu ele atâta timp cât nu aveți cunoștințele necesare pentru a le identifica”. 

b) Începeți cu lecturi ușurele (prima mea carte a fost una de Agatha Christie) și n-ar fi deloc rău să alegeți o carte pe care ați citit-o deja în altă limbă - româna sau oricare alta. Vă va fi mult mai ușor să faceți legăturile și, nefiind atât de preocupați să înțelegeți subiectul pentru că-l cunoașteți deja, veți acorda mai multă atenție vocabularului și construcției frazelor. 

c) Nu vă opriți să căutați în dicționar fiecare cuvânt pe care nu-l știți. Va întrerupe fluxul lecturii și-n final vă va frustra. Cel mai bine ar fi să încercați să deduceți sensul din context, cuvântul se va ”întipări” mult mai bine în minte. Eu de exemplu caut cuvinte în dicționar numai dacă mă întâlnesc prea des cu ele, nu prind sensul din context și mă enervez.

Încheind articolul (care s-a lungit mai mult decât aș fi crezut), vă doresc mult spor 🙂 Sper să fie de folos ideile de mai sus. De asemenea, vă doresc și o săptămână ușoară, având în vedere că mâine-i luni...

joi, 15 februarie 2018

Din ciclul ”ce mai fac nemții pe la muncă”


Zilele astea a fost carnaval în Germania (am povestit detaliat acum câțiva ani despre această tradiție, aici) și pentru că tot m-au bătut unii la cap - ”ia-ți și tu ceva, pune ceva specific pe tine”, am deliberat îndelung și am achiziționat cu înțelepciune o diademă de buburuză. Cu bile pe arcuri.
Mi s-a părut destul și prea de-ajuns, chiar n-aveam de gând să investesc în vreo costumație țunțurlie (fie ea și închiriată).

E clar c-am luat-o razna, am conchis ulterior, contemplându-mă în oglindă și mișcând din bile 😃 Dar ok, am dat 5 Euro pe marafet, să-l port dară. În cazul în care m-o suspecta careva de vreo doagă lipsă, pot să-l dau jos oricând.

Ce să vezi însă? Departe de a-și scuipa în sân, lumea s-a arătat, fără excepție, încântată de apariția mea. Ce simpatică ești, unde ai găsit așa ceva, vai ce drăgălaș, ba m-am trezit și cu vreo câteva colege de la alte departamente venite să mă vadă, că au auzit că Greta arată foarte drăguț azi.

”Astea sunt barometrul stării tale de spirit”, mi-a zis șefa, referindu-se la bilele care se bălăngăneau circumspecte. Cum dădeam ceva mai frenetic din cap, cum se pocneau prompt una de alta.

În imagine, yours truly alături de-o căpșună și-o lămâie (care lămâie mă enervează. Nu vă imaginați cât de mult mănâncă și poartă măsura 34. Chestia asta ar trebui scoasă în afara legii. Cum adică să mănânci oricât și orice vrei și totuși să nu te îngrași, grrrr).


Ok, știu că bluza aia ”army style” se potrivea cu bilele roșii ca un elefant la muzeul Swarovski, însă țin să vă reamintesc faptul că era carnaval 😃 Și dacă stau să mă gândesc, aș fi putut fi mult mai pestriță de-atât, dar mi-a fost lene să cotrobăi prin șifonier. 

Costumația de carnaval se poartă doar o zi pe an. Mno bine, chiar n-aveam de gând să circul mai mult de-o zi cu bilele pe scăfârlie. 

luni, 12 februarie 2018

Ziua în care a murit ceva în mine


Trei ani de când i-am auzit vocea pentru cea din urmă oară. Spunea că vrea să se ducă ”acasă”. N-am făcut pe moment legătura.
A doua zi dimineață însă, când telefonul m-a trezit din somn, am înțeles.

Era ora 6:08, țin minte ca ieri. Când am văzut cine sună, am știut înainte de-a răspunde.
”Greta... hai că... a murit mama”.

Încă întinsă în pat fiind, am resimțit o slăbiciune din cap până-n picioare, ca și cum tot sufletul se scurgea din mine.

O propoziție simplă și cumplită, câteva cuvinte care mi-au dărâmat o lume, mi-au pârjolit inima, aruncându-mă într-un ocean de durere despre care până atunci nu-mi imaginasem că poate exista.

Nu știu cum am trecut de zilele alea.
Nu știu cum de-am băut cafeaua, apoi am dat telefoane căutând calea cea mai la-ndemână pentru a pleca spre țară.
Nu știu cum de m-am dus la magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac de purtat peste și un fular, toate negre.
Dar știu cum îmi repetam mecanic, robotic, fără să-mi dau voie să și gândesc: ”sunt în doliu. Doliu pentru mama”.
Mergeam pe stradă fără să văd nimic în jurul meu.
”Mama.  A murit mama”.


Drumul spre țară, pe care mi l-aș fi dorit nesfârșit. Mi-era groază să ajung.
Întâlnirea de la capelă.
Arăta liniștită, părea că doarme. Lumânările ardeau cu sfârâit.
Mă țin genunchii? Mă țin.
”Mama, mama, ce-ai făcut...? Mama, de ce așa...?”.
Plecase... asta făcuse. Plecase acasă, după cum îmi spusese.

În bibliotecă, îmi zâmbește dintr-o fotografie.  Este de la cununia mea civilă și e printre ultimele poze în care apar alături de mama. Am înrămat-o și o privesc în fiecare zi. E imaginea spre care-mi arunc ochii înainte de-a pleca undeva.
”Să ai grijă de casă, mami, da?”.  Și are mereu.

E fotografia pe care-o strâng adesea la piept, uneori îmi lipesc buzele și obrazul de ea și-mi aduc aminte de atingerea pielii ei și de ultima îmbrățișare, când fusesem acasă în luna septembrie a anului precedent.

Mi-e dor de tine, mami. Știu, simt că ești aici, dar... mi-e dor de tine.
Și, exact ca-n urmă cu trei ani, îmi vine și-acum să te-ntreb: de ce așa?

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

duminică, 11 februarie 2018

”Miss Fisher's Murder Mysteries” (2012 -)


După ce azi, în afară de epilat, baie și pregătit masa de prânz, practic n-am făcut altceva decât să mă uit la televizor, mi-am zis să vă povestesc și vouă ce serial m-a prins, mai nou, în mreje (ca să nu mai faceți nici voi altceva, haha). 

Încep așadar cu precizarea că urmăresc serialul pe Netflix, de care sunt profund îndrăgostită. Mai ales de când omul m-a învățat cum să fac pentru a vedea pe televizor și nu (doar) pe calculator. Dezmăț, vă spun. 


După cum rezultă și din imagine, este vorba de ”Miss Fisher's Murder Mysteries” - un serial australian, inspirat de scrierile lui Kerry Greenwood, al cărui prim sezon a fost produs și difuzat în 2012. E un fel de ”Murder, she wrote”, cu unele diferențe de culoare locală. Acțiunea se petrece în Melbourne-ul anilor 1920. Personajul principal este Miss Phryne Fisher, o foarte atrăgătoare celibatară bogată, care - pentru că o duce mintea și, în același timp, pentru a-și umple timpul - devine detectiv particular. Și, așa cum se întâmplă de obicei, Miss Fisher se ”împiedică” în fiecare episod de câte-o crimă - pe care, până la final, o rezolvă, cel mai adesea inclusiv cu ajutorul celor din anturajul ei.

Își mai ”dau concursul”, cum se spunea pe vremuri:
- Inspectorul Jack Robinson;
- Ajutorul de șerif Hugh Collins;
- Dorothy Williams, mai cunoscută ca Dot, menajera;
- Jane, adolescenta adoptată de Miss Fisher; 
- Mr. Butler, majordomul (irezistibil comicul de nume, găsesc). 
- Cec și Bert, doi tineri cunoscuți ai lui Miss Fisher, care o mai ajută ocazional. 

Acestea sunt personajele principale, care se regăsesc în aproape fiecare episod. În afara lor mai apar și alții, dar mai sporadic (ceea ce nu-i face mai puțin savuroși, iar spunând asta mă refer de exemplu la mătușa Prudence - o aristocrată plină de prejudecăți, ale cărei snobisme sunt absolut ilare).

Spuneam mai sus că acțiunea e plasată la începutul secolului trecut și acesta este unul dintre aspectele care dau șarm serialului. Scenografia și costumele sunt impecabile și imprimă o irezistibilă notă de glamour și de nostalgie... ca un fel de ”a fost odată ca niciodată...”. 

De asemenea, accentul britanic este delicios - într-atât, încât periodic mă pomenesc vorbind singură prin casă în engleză, cu accent pronunțat 😍 Cel mai recent, azi pe la amiază m-am stimulat să m-apuc de pregătit masa: ”come on, Greta, you have to eat, dear child...” 🙃 Păcat că accentul britanic nu poate fi reprodus în scris, aveam foarte mult aplomb :))) 

Stilul de-a vorbi ”cu pardon”, specific perioadei și mai ales clasei sociale din care face parte Miss Fisher, dă naștere la expresii spumoase, precum ”a dat curs pasiunii sale în chip prea... carnal”. 😃 

Umorul este din belșug, în special în interacțiunile dintre Miss Fisher și inspectorul Robinson (care e îndrăgostit lulea de ea și nu pricep de ce tot se codește să-i spună). Intriga este și ea foarte bine pusă la punct, asasinul nu e mereu previzibil, elementele se adaugă pe parcurs și atmosfera de suspans nu lipsește. 

Rezumând, nu e vreun serial-cult și nici n-are pretenția asta, dar e foarte simpatic și-l recomand tuturor amatorilor genului. Din păcate, are doar trei sezoane, iar eu sunt deja la al doilea, ufff.