joi, 1 decembrie 2016

Biscuiți, boierii mei? Biscuim, Măria Ta!


Ce fac eu de câțiva ani încoace în luna decembrie? Hai că devin redundantă în fiecare an pe vremea asta :)) Muncesc de-mi sar capacele, asta fac (apropo, cumpăr capace). Potop de treabă, erori de tot felul, presiune majoră - nici nu se compară cu fostul departament, cu toate că luam și acolo lucrurile foarte-n serios, dar ce e aici, frații mei albi.... 

Zece chestiuni de rezolvat simultan, oamenii anunță că nu pot să lucreze fiindcă sistemul are gripă, unii dintre ei nu știu germană (sunt emigranți și nu au avut când să învețe), dar articulează foarte clar și sonor: ”Gretaaaa! Problem!”, vin cinci mail-uri de la Customer Care dintr-odată - fiecare cu alt subiect -, Musiu Șarl bântuie numai pe la noi și începe nouă fraze din zece cu ”trebuie să facem cutare” (mă dau în vânt după pluralul participativ. Not), sună telefonul, apare vreunul de la IT care vrea să testeze un spanac pentru a vedea dacă e suficient de verde, același Musiu Șarl mă zorește ”știu că ai foarte multe de făcut, dar e musai să te ocupi și de x, y, z”, am peste 50 de ore suplimentare acumulate în numai câteva săptămâni și e o victorie când reușesc să fug la toaletă (asta nu a fost o figură de stil).

Mă distrez, eh? Poate-s masochistă, dar cel mai adesea îmi place. Stresul e mare, dar e cumva altfel decât la fostul departament. Nu știu să spun exact în ce constă diferența: faptul că mă descurc destul de bine cu toate cele, am învățat mai multe, constat că pot rezolva diferite probleme (altele decât cele din ”pătrățica” mea, că pe-astea nu le mai pun la socoteală), jonglez cu diferite sarcini, oamenii mă tratează cu o considerație pe care până acum nu prea o observasem (sau de care nu fusesem conștientă) și, deloc în ultimul rând, raporturile cu Musiu Șarl, care s-au schimbat semnificativ de când suntem la per tu. A intervenit o oarecare relaxare, de ambele părți a dispărut scorțoșenia și asta are ecou pozitiv pentru mine și mă motivează. 
Bine, tot mă calcă pe nervi când îmi cere imposibilul (prost obicei, cred că s-a molipsit de la Sfârfâlică), dar acum reușesc să-i spun ”nu se poate”, ceea ce înainte era un no-go. E ceva diferit, cum spuneam. Nu mă îmbăt cu apă rece, știu că la o adică poate schimba foarte repede foaia, dar sper să nu fac nimic de natură să conducă la așa ceva.

Între toate astea, am și un coleg pe care cred c-o să-l prezint cât de curând în cadrul unui episod din foiletonul ”Scurt serial despre colegii de serviciu”, pe care unii dintre voi îl știți. Nu sunt sigură că-l cunoașteți pe Eficientul Degeaba (au trecut exact 5 ani de când am scris despre el, și din fericire am scăpat demult de ”eficiența” lui), dar am dat aici peste altul care pare croit pe același calapod. Nu mă lansez acum în povești despre el, pentru că vreau să-i dedic un post separat, m-a enervat suficient cât să-și câștige acest drept :D). 

În altă ordine de idei, m-am apucat de recitit Agatha Christie, momentan cărțile ei sunt cam singurele în care pot urmări o idee. Asta când nu adorm cu laptopul în brațe, ceea ce se întâmplă foarte frecvent. 

Altminteri, voi ce biscuiți? 

duminică, 27 noiembrie 2016

Post de pițipoancă (V)


Voi știți că au trecut doi ani de la ultimul post pițipongic? Vai de mine, nu-mi dau seama cum de s-a putut întâmpla una ca asta... mă mir :)) Că material aș fi avut suficient, dacă stau să mă gândesc, dar au apărut mereu alte idei (sau stări) care-au surclasat pițipongelile și aia a fost. 

Ei, dar de curând am primit cadou de la o verișoară o poșetă Coach de care sunt foarte mândră și care a fost, dacă se poate spune așa, sursa de inspirație pentru această postare. Trebuie să vă mărturisesc faptul că poșetele constituie una dintre slăbiciunile mele fundamentale, probabil în top (după muzica lui Zubin și înainte de cercei - pe locul al doilea, cum ar veni). Mi-aș cumpăra cel puțin una pe săptămână dacă nu mi s-ar părea cam exagerat :)) Și-mi place să le colecționez, să le alternez, să le asortez la ținute, ce mai - am un fix cu ele, cum spuneam. 

Așa că azi m-am gândit să-mi scot poșetele în lume, că oricum pe cele de care sunt cel mai mândră nu prea am unde să le etalez momentan, din simplul motiv că-n afară de muncă pe brânci și somn nu mai fac nimic altceva. 

Să-ncep așadar cu piesa principală - poșeta Coach de care povesteam mai sus.


Trebuie să spun că poza nu prea-i face dreptate - adică mie mi se pare că-n realitate e mult mai frumoasă (principiul ”puiul ciorii”, știți voi). Pe de-o parte mă gândesc s-o țin ”de bună”, adică s-o port numai așa... la ocazii speciale - despre care tocmai am explicat că la mine strălucesc prin absență. Pe de altă parte, reflectez că viața e scurtă și dacă am chef să port poșeta Coach când mă duc la cumpărături, așa ar trebui să fac, basta. 

Următoarea poșetă e una de la Lauren Ralph Lauren, care de asemenea e nouă. Mi-ar fi plăcut să fie un piiic mai mare, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dragă.


Când am s-o port, am să-i scot ”atașamentul” ăla cu numele mărcii. Mi se pare prea mult, mai ales că logo-ul e oricum aplicat și pe ea. 
(Paranteză: jupânul a privit-o și-a decretat scurt: ”parcă e geanta mea de grădiniță”. Ce părere aveți de asemenea blasfemie?).

”Prâslea” colecției, respectiv cea mai mică dintre toate, e un Calvin Klein


Este foarte drăgălașă, o bijuterie de un auriu stins și-mi place la nebunie. Evident, nici pe-asta nu știu unde să o port, până una-alta stă în săculețul ei. 

În afară de cele de mai sus și de vreo trei accesorii de ocazie (un plic și două clutch-uri), mai am două poșete mass market - una de la s.Oliver, maro și una Esprit, bleumarin - și vreo cinci no name, pe care le alternez. Ah, și mai am una de la Fossil, dar i-a cam trecut vremea și n-am mai purtat-o demult. 

La finalul postării, hai să vă arăt și ce mi-aș dori.


La soare mă pot uita, dar la ea ba :)) Ador accesoriile Yves Saint Laurent, mi se pare că sunt printre cele mai elegante (deși logo-ul e totuși cam mare pentru gustul meu). Una de-asta ca-n imagine ajunge la 1.500 de euro, păcatele mele cele mari și grele...

Hmmm. Mi-aș dori și-o poșetă Prada, acum că mă gândesc. Și una Fendi. Și măcar vreo trei-patru de la Michael Kors. Și... ia gata, ajunge cu visatul deocamdată. Până una-alta, mâine iar e luni :))

marți, 22 noiembrie 2016

Festivalul ”George Enescu” 2017, un adevărat regal


Una dintre ”bornele” cu ajutorul cărora măsor scurgerea timpului îl reprezintă Festivalul ”George Enescu”, de care mă leagă niște amintiri extraordinare, după cum v-am mai povestit. Parcă mai ieri urmăream pe Internet concertele ediției din 2015, când s-a scurs oare (încă) un an? Astăzi a avut loc o conferință de presă în cadrul căreia s-a anunțat programul din 2017. Și simt deja că-mi dau târcoale emoțiile, chiar dacă eu nu sunt în țară, așadar foarte probabil nu voi putea fi prezentă la niciunul dintre concerte. Dar mă bucur pentru toți cei care vor avea ocazia să-i audieze live pe Lang Lang, Anne-Sophie Mutter, David Garrett, Pinchas Zukerman, Leonidas Kavakos, Martha Argerich... 

Vai, mi se face pielea de găină doar cât revăd numele astea și-mi dau seama că toți vor concerta anul viitor la București. Alături, desigur, de unele dintre cele mai bune orchestre din lume: orchestra Filarmonicii din München, orchestra teatrului Scala di Milano, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam, orchestra Filarmonicii Israeliene, Academy of Saint Martin in the Fields, ca să nu enumăr decât câteva dintre ele. Este absolut remarcabilă performanța organizatorilor și faptul că au reușit să aducă acești titani pe scena Festivalului Enescu. 


Dacă ar fi posibil, mi-aș lua concediu numai pentru a mă duce la o serie de concerte din cadrul festivalului de anul viitor. Am convingerea că foarte multe dintre ele vor constitui o experiență inegalabilă pentru ascultători, chiar dacă nu toți sunt consumatori împătimiți de muzică clasică. Nu e deloc obligatoriu să fii cunoscător în domeniu pentru a primi această muzică în suflet. Eu sunt o dovadă vie în sensul ăsta, cum bine știți. Nu aveam idee cine-a fost Mahler, dar pentru mine a fost dragoste la prima audiție, la ediția din 2005 a festivalului ”George Enescu”. Muzica clasică se ascultă în primul rând cu inima și, dacă-i dați o șansă, vă va răsplăti înmiit. 

Programul integral este disponibil pe site-ul oficial al festivalului. Mie mi se pare atât de frumos, că aproape-mi dau lacrimile :) Și, dacă aș fi în țară în perioada respectivă, iată concertele la care mi-aș dori să merg (în ordinea desfăşurării lor) și pe care vi le-aș recomanda și vouă:

1) 03.09, ora 16:30, Ateneul Român.
ACADEMY OF SAINT MARTIN IN THE FIELDS
Dirijor și solist: JOSHUA BELL – vioară
Program:
Bruch – Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în sol minor op. 26
Beethoven – Simfonia nr. 5 în do minor op. 67.

2) 05.09, ora 17:00, Ateneul Român.
LANG LANG – recital de pian
Program:
Albeniz – Fragmente din „Suite Española” op. 47: Granada (Serenada), Cataluña (Courante), Sevilla (Sevillanas), Cádiz (Saeta), Asturias (Leyenda), Cuba (Notturno)
Debussy – “Balada”
Granados – Fragmente din „Goyescas” op. 11: (El fandango de candil / Quejas, la Maja y el ruisenor)
Liszt – Sonata pentru pian în si minor S 178.

3) 08.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
PITTSBURGH SYMPHONY ORCHESTRA
CORUL FILARMONICII GEORGE ENESCU
Dirijor: MANFRED HONECK
Dirijorul Corului: ION IOSIF PRUNNER
Solist: ANNE-SOPHIE MUTTER – vioară
Program:
Enescu – Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La Major op. 32
Dvořák – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor op. 53
Mahler – Simfonia nr. 1 în Re Major.

4) 09.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
MÜNCHNER PHILHARMONIKER
Dirijor: VALERY GERGIEV  
Solist: DANIIL TRIFONOV – pian
Program:
Ravel –
“Pavane pour une infante defunte”
Rahmaninov –
Concertul pentru pian şi orchestră nr. 4 în sol minor op. 40
Bruckner –
Simfonia nr. 4 în Mi bemol Major “Romantica”.

5)  10.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
MÜNCHNER PHILHARMONIKER
Dirijor: VALERY GERGIEV  
Program:
Enescu – Simfonia nr. 1 în Mi bemol Major op. 13
Saint-Saëns –
Concertul pentru violoncel nr. 1 în la minor op. 33
Rimski-Korsakov –
Suita simfonică op. 35 „Sheherazade”.

6)  10.09, ora 22:30, Ateneul Român.
CAMERATA SALZBURG
Dirijor şi solist: PINCHAS ZUKERMAN
Program:
Enescu – Balada pentru vioară și orchestră
Schubert – Simfonia nr. 5 în Si bemol Major D 485
Mozart – Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5 în La Major KV 219 „Turkish“.

7) 12.09, ora 20:00, Sala Mare a Palatului.
ROYAL PHILHARMONIC ORCHESTRA 
Dirijor: CHARLES DUTOIT
Solist: MARTHA ARGERICH – pian
Program:
Enescu – „Rapsodia Română” nr. 1 în La Major op. 11
Ravel – Concertul pentru pian în Sol Major
Debussy – „La Mer” („De l’aube à midi sur la mer „, „Jeux de vagues”, „Dialogue du vent et de la mer”)
Ravel – “Bolero”.

8) 14.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
SCALA DI MILANO
Dirijor: RICCARDO CHAILLY
Solist: DAVID GARRETT – vioară
Program:
Ceaikovski – Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
Shostakovich – Simfonia nr. 12 „Anul 1917” în re minor op. 112.

9) 16.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Solist: KATHIA BUNIATISHVILI – pian
Program:
Schumann – Concertul pentru pian şi orchestră în la minor op. 54
Strauss – Simfonia Domestica op. 53.

10) 17.09, ora 19:30, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Solist: LEONIDAS KAVAKOS – vioară
Program:
Enescu – „Voix de la nature”
Korngold – Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
Schubert – Simfonia nr. 9 (7) în Do Major D 944 „Marea simfonie”.

Mi-a fost destul de greu se aleg numai zece concerte din întreg programul și dintr-un survol am văzut măcar încă vreo patru la care mi-aș dori să merg. Cu adevărat, ediția de anul viitor se anunță a fi una specială. Și asta nu numai pentru că Zubin va fi președintele onorific al festivalului, aspect care mi se pare cu adevărat formidabil și despre care am convingerea că va fi un lucru foarte benefic pentru acest eveniment :)

Abonamentele se vor pune în vânzare pe data de 5 decembrie (în rețeaua Eventim), iar bilete individuale puteți cumpăra începând cu data de 16 februarie a anului viitor. Vă doresc să mergeți la concerte și să vă înfruptați din acest festin. Vi se va umple sufletul de-o fericire pe care poate până acum nu ați cunoscut-o și, cine știe, eventual chiar vă va redefini. 

duminică, 20 noiembrie 2016

Temerile mele (Blog Challenge 20)


Când am început leapșa-foileton - și-au trecut aproape trei ani de atunci, ceea ce mi se pare incredibil - mi-am propus să nu ”sar” nicio temă, oricât mi s-ar părea de dificilă sau oricât de intime ar fi resorturile pe care le-ar atinge. Până acum mi-a reușit asta, deși n-a fost mereu ușor. Iată însă că am ajuns la un subiect pe care nu-l pot dezbate în amănunt. Adică aș putea, dar ar fi atât de complicat încât probabil n-aș avea curajul de-a apăsa pe ”publicați”. Așa că nu, nu voi vorbi despre fricile mele - pentru că despre asta e tema cu numărul 20 a lepșei - dar nici nu voi da foaia goală, cum se spune. 

Mi-e frică? În general, îmi este. De atât de multe lucruri, că le-am pierdut șirul. Pentru majoritatea spaimelor mele nu există un motiv întemeiat, ci e vorba despre consacratul drob de sare. Ok, sau ar trebui să spun mai degrabă o întreagă salină, așa aș fi mai aproape de adevăr. Psiholoaga mea cred că are cucuie de la cât de mult s-a lovit de ”dar dacă...”-urile mele, urmate de vreun scenariu apocaliptic. Și din punctul ăsta de vedere nu prea am înregistrat progrese. 

Punând problema la modul analitic, pot spune că știu de unde izvorăște ”pattern”-ul ăsta al fricilor cvasi-permanente. Lipsa de securitate emoțională din prima parte a vieții, neîncrederea indusă de eternele comparații (”X e mai bun, Y e mai cuminte, Z desenează mai frumos” șamd), boala din adolescență - ale cărei consecințe au fost destul de serioase din punct de vedere fizic și devastatoare în plan emoțional - probleme familiale, un calup de decepții, niște alegeri greșite în viața personală... toate astea au contribuit, fiecare în felul ei, la faptul că, în permanență, mie mi-e frică de câte ceva. Uneori de mai multe lucruri simultan. 


Da, sunt de acord cu fraza din imagine, ce bine ar fi dacă aș putea să o transpun în practică. Însă mi-e imposibil să o fac, mi-e - exact - frică de ce va aduce viitorul, nu am curaj să mă bucur de aproape nimic (dacă mă bucur prea devreme?), nu-mi permit prea des să fiu mândră de mine (dacă o dau în bară?), practic se poate spune că mă sabotez singură. 

Este motivul pentru care, chiar dacă plănuiesc unele lucruri - o excursie, un concert de-al lui Zubin, orice - nu povestesc și nu scriu despre ele decât după ce s-au întâmplat. Bucuria anticipării mi-e relativ necunoscută, pentru că mi-o refuz. ”Dar dacă... ceva merge prost și ce-mi doresc nu se întâmplă?”. Mi-aș dori să știu ce înseamnă bucuria așteptării, emoția, freamătul... dar cred că-n mine există vreun mecanism stricat. Vreun arc minuscul care s-a rupt cu atât de mulți ani în urmă, încât mă-ntreb dacă l-am avut cu adevărat vreodată. 

E destul de neplăcut să trăiesc așa. Am încercat să schimb ceva, să ”lucrez” la mine însămi, dar am dat-o în bară. Dacă aveți vreun sfat, îl primesc cu recunoștință.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Ce mă enervează în ultima vreme


Scurt și concis, că am nervi (nu că asta n-ar fi evident încă din titlu):

  • Angajații care muncesc în dorul lelii, comit greșeli pe cât de banale, pe atât de grave și de-nervii-mei-mâncătoare (că eu tre' să le rezolv - și-ncă urgent. Asta întrucât fiecare comandă care din varii pricini nu poate fi expediată în cel mult 24 de ore trebuie documentată și justificată - de ce, cum și mai ales când va fi trimisă. Nu o dată s-a întâmplat să mă trezesc cu 3-4 E-mail-uri de la Customer Care în interval de zece minute: ”cum adică, problema X? De ce nu s-a rezolvat astăzi? Când va fi expediat pachetul? În ce stadiu este? Așteptăm cât mai repede explicații detaliate!”). Fiecare E-mail de-ăsta echivalează cu un fir alb în capul meu. Din schemă nu lipsesc Musiu Șarl (”Greta, vezi să rezolvi comanda aia azi”) sau Măturătorul (”până la încheierea zilei de muncă aștept E-mail de confirmare a expedierii coletului cutare”). Oh joy!! Iar angajații care au comis greșeala inițială se uită la mine ca rața la fulger când le explic și-i poftesc politicos să caște ochii pe viitor. ”Nu știu, n-am fost eu. Ah, e userul meu? Păi, hmm.... nu știu. Habar n-am. Nu înțeleg. Da, am fost foarte atent(ă). De fapt nu prea cred că am făcut eu greșeala asta”. Împușcă-te, Greto.
  • Sistemul de impozitare german, care-mi ia - cumulând impozitul pe venit și contribuțiile sociale obligatorii - fix o treime din salariul brut. Cică primim primă de Crăciun anul ăsta, chestiune care-n loc să mă bucure, mă irită. Ați ghicit, și prima de Crăciun este impozabilă. Dacă-mi rămâne de-o măslină și-o grisină din ea, pot să mă declar mulțumită. Mereu îmi amintesc de vorba lui Moromete când mă gândesc la treaba asta - ”bine că-ți dau și leul ăla...”.
  • Personajele responsabile de Customer Care și iremediabil bătute în cap. Băi, nene. De ce trebuie să scrie trei oameni diferiți în legătură cu aceeași problemă și să NU comunice între ei? Și chiar dacă-i iei pe toți în CC atunci când răspunzi, inevitabil se trezește careva să scrie înapoi că n-a înțeles, că de ce, că plouă, că e revoluție... Trofeul ”Zgaiba de oțel” îl deține o chinezoaică. Ne face tuturor nervii chisăliță, trimite 15-16 mail-uri pe zi (al treilea începând cu ”nu am primit încă feedback...” - deși scrie la echipa greșită!!), nu recunoaște c-a avizat telefonic niște proceduri, e un vis!! Eu deja am viziuni cu madam porționată și ambalată într-un Samsonite.  Am fost fan ”Dexter”, țin să precizez :D Interesant a fost că la început habar nu aveam ce sex are ființa - e de-a noului client, nu de la noi, deci nu o cunoșteam. Iar numele, chinezesc și unisex :)) Am aflat între timp că e femeie, dar mai avem o făptură virtuală pe nume Li, sex neidentificat. Până la noi ordine, mă adresez în mail-uri cu un inofensiv ”hallo” :))) Cred că acum înțeleg mai bine  conceptul de picătură chinezească.  
Așa, deci e momentul să m-apuc de yoga, nu? :))

duminică, 13 noiembrie 2016

Salată de weekend (VIII)


Chiar dacă aproape a venit iarna, ăsta nu e un motiv să nu ne alimentăm dietetic (zisei eu, care am dormit azi până după 12, drept pentru care am mâncat o singură dată până acum și-s foarte mândră de mine din acest motiv). Acestea fiind spuse, să vă prezint ingredientele salatei de astăzi.

1. Filarmonica din Viena a lansat, cu ocazia aniversării a 75 de ani de la primul Concert de Anul Nou, o colecție de 23 de CD-uri înglobând toate lucrările (319 la număr) interpretate de-a lungul timpului în cadrul acestor concerte. Selecția a fost făcută astfel încât să includă toți dirijorii importanți, dar alegerea  a depins, evident, și de calitatea înregistrărilor. Puteam eu să nu-mi comand bijuteria asta muzicală? 


Nu puteam, deci a mea e :) De mai bine de trei săptămâni numai asta ascult în mașină, timp de două ore pe zi și am trecut cel puțin o dată prin toate piesele. Ce frumusețe, ce încântare, ce minunăție de muzică... În ceea ce privește stilul interpretativ (care depinde în mare măsură de dirijor), mi-am dat seama o dată în plus că-mi place foarte mult Lorin Maazel, lucrările dirijate de el au un ”ceva” aparte. Și Mariss Jansons mi-a plăcut, de asemenea și Riccardo Muti. La polul opus, cel mai puțin mi-a plăcut stilul lui Daniel Barenboim. Nu știu, parcă piesele lui n-aveau niciun zvâc, interpretarea era ternă, lipsită de sclipire, cenușie, banală... Sper să nu mai fie invitat să dirijeze, că strică bunătate de eveniment. 
Cât despre Zubin.... n-are rost să mai menționez, nu? ;))

2. Rămânând în sfera muzicală, aseară a fost difuzat un concert al Filarmonicii din Viena, dirijat în egală măsură de Zubin și de Seiji Ozawa (un dirijor japonez care-a trebuit să-și întrerupă cariera prematur, fiind bolnav de cancer). A fost o bucurie pentru mine, am petrecut două ore agreabile și-am descoperit cu ocazia asta o violonistă despre care auzisem doar în treacăt, dar n-o ascultasem până acum: Anne-Sophie Mutter. O interpretare rafinată, care m-a emoționat. Și, cu toate că asta contează prea puțin în context, trebuie s-o spun: ea e atât de frumoasă! :)

3. De vreo două săptămâni sunt la per-tu cu Musiu Șarl. Băgasem de seamă că-mi spune tot mai des Greta în loc de Frau N, dar continua să folosească adresarea la persoana a doua plural: ”Greta, faceți aia, dregeți ailaltă”. Până într-o zi, când mă sună să mă-ntrebe oarece și zice ”ăăă, noi doi vorbim cu 'dumneavoastră' sau cu 'tu'?”. Cum vreți, i-am răspuns, iar el a ales per-tu-ul, ceea ce pentru mine se dovedește a fi cam dificil :))) M-am deprins oarecum cu adresarea la singular: ”te rog să-mi spui cutare” în loc de ”vă rog să-mi spuneți”, dar cu apelarea directă stau mai prost. Nu pot să-i zic pe nume, mi se împiedică limba :)) Așa că evit asta cât pot, iar când n-am de ales și trebuie să strig după el - ceea ce se întâmplă destul de des, că bântuie prin depozit și nu stă într-un loc -  aleg varianta ”Chef” :D 
Cu toată stânjeneala mea, care vine atât din respect, cât și din obișnuința căpătată de cinci ani de-a folosi pronumele de politețe în comunicarea cu el, îmi place cum vorbim acum, e... drăguț :)

4. Am descoperit întâmplător un demachiant atât de bun, că nu rezist să nu vă spun și vouă. Este vorba despre Nivea Creme Care (flaconul albastru), pe care l-am cumpărat din curiozitate. Nu folosesc produse de îngrijire pretențioase, de fapt am observat că experimentele s-au dovedit în general cam păguboase și tot la Nivea m-am întors de fiecare dată. Asta e, până o s-ajung să-mi permit constant produse Dior, mă descurc binișor cu astea peizane :D 
Dar demachiantul ăsta chiar e foarte bun, și spun asta pentru că eu sunt în general leneșă seara și deseori mă culc fără să aplic o cremă de noapte. Motiv pentru care tenul mi-e destul de uscat dimineața, dar de când folosesc Nivea Creme Care am observat o îmbunătățire considerabilă. Deci pot  să fiu leneșă-n continuare, cum ar veni :))

miercuri, 9 noiembrie 2016

My 2 cents despre noul președinte al Statelor Unite


De dimineață opresc alarma, nu am răbdare până pornește calculatorul și dau buzna pe Internet de pe telefon. Nu anticipam nicio surpriză, mai degrabă eram curioasă cât de șifonat a ieșit Trump din povestea cu președinția. În loc de asta, am căscat ochii cât balena din bancul cu calcanul. Bă, ej' nebun?? Donald Trump e președintele Americii??!!
Mbooon, am zis în timp ce puneam de cafea. Bomba a căzut, a explodat, acum toată lumea se regrupează și încearcă să evalueze pagubele. Unii exultă, alții protestează, alții se vaită, site-ul de imigrări în Canada s-a prăbușit nemaifăcând față accesărilor, alții prevestesc apocalipse pe toate planurile și Putin zâmbește pe sub mustața pe care n-o are. 

Personal, nu mă bucur că a câștigat, dar nici nu mă zbucium din cauza asta. Da, a fost (și pentru mine) o surpriză. De unde la început credeam că Trump doar joacă un rol - acela de a-i netezi calea lui Hillary, pe principiul ”normal că votăm cu ea, că doar n-o să votăm cu Trump”, uite că a ieșit taman invers. 
Nu știu de ce-a câștigat. Pot doar să speculez că lumea se săturase atât de tare de ”sistem”, de corupție, de propagandă, de minciunile lui Hillary Clinton și de promisiuni sterile, încât a zis ”what the heck, hai să votăm altceva”. Am citit astăzi o explicație destul de plauzibilă a unui psiholog, care spunea așa:
”Donald Trump a folosit cuvinte mari precum bombe, închisoare (referindu-se chiar la contracandidata sa), interzicerea accesului tuturor musulmanilor in USA etc. A spus orice pentru a convinge un bazin electoral format din oameni cu nemulţumiri cronice. A adunat voturile persoanelor cu mari frustrări, supărări şi resentimente faţă de sistemul politic. A convins oameni care de obicei nu vin la vot, acei rednecks din mediul rural american, cărora le-a vândut un vis. Sigmund Freud spunea că oamenii au nevoie de un vis pentru a suporta mai bine realitatea, iar masele au nevoie de iluzii pentru a le da un sentiment de bine. Oamenii raţionali speră ca, odată ajuns la Casa Albă, Donald Trump să nu mai folosească atât de ușor noţiunea de bombă“.

Faptu-i cert, trăim vremuri interesante. Zarurile-au fost aruncate, Trump i-a dat lui Hillary un șase-șase, de-acum trebuie să lăsăm timpul să arate dacă alegerea americanilor reprezintă o greșeală colosală sau nu. Dincolo de asta însă, asumându-mi riscul câtorva cofraje de ouă în cap, trebuie să spun că admir încrederea în sine de care a dat dovadă. Nimeni n-a fost de partea lui și n-a crezut în el, în afară de însuși și de familie (dacă...). Cei mai mulți dintre republicanii influenceri s-au dezis public de el, din media în afară de Fox News nu l-a susținut nimeni, în alegerile primare și-a finanțat singur campania. Au curs caricaturile, miștourile, listele de greșeli, a pierdut toate cele trei confruntări electorale.
DAR: ”I want to win and we will win”. A crezut în el, dincolo de toate cele de mai sus. Asta nu-l face eligibil pentru Casa Albă, însă realitatea arată că oamenii au vrut altceva. El nu s-a îndoit de sine, nu și-a adaptat discursul, deși sunt convinsă că i s-a recomandat asta. A rămas el însuși, cu bune și multe rele. A speculat punctele slabe ale electoratului, dovedind că poate vinde nisip în Sahara și zăpadă eschimoșilor. Și-a câștigat.
Ce va fi, timpul va spune. Dar referindu-ne strict - și subliniez, strict - la atitudine, mentalitatea de învingător și încrederea în sine, cred că Trump e un exemplu. Posibil să percep așa tocmai pentru că încrederea în propria persoană e un aspect unde eu nu prea punctez, mă gândesc.

Cât despre declarațiile belicoase de pe parcursul campaniei, poate n-ar trebui să ne speriem atât de tare. Discursul electoral e una, comportamentul ulterior e altceva. S-a văzut asta de-atâtea ori. În America există niște mecanisme democratice, Trump nu va cârmui de unul singur și deja s-a remarcat o schimbare în prima cuvântare ținută după anunțarea rezultatelor. Eu sper că pariul făcut de America nu se va dovedi catastrofal pentru omenire.

Una peste alta, primul lucru pe care-n opinia mea ar trebui să-l facă e să-și plătească retroactiv impozitele pe care a recunoscut că le-a șuntat - prin mecanisme legale, ce-i drept, dar nu le-a plătit. Ar cam fi momentul să-și achite datoriile față de țara al cărei conducător tocmai a devenit. 

luni, 7 noiembrie 2016

Aniversare originală în cuplu


După cum mă lăudam zilele trecute, am avut liber azi - o zi de extra-concediu, pentru că am lucrat într-o duminică. V-am spus și ce plănuisem să fac - o serie de controale periodice, la care altminteri nu mai apuc să ajung din cauza orarului meu, pe care-l găsiți în dicționar ca sinonim pentru cuvântul ”haos”. 

Eh, dar ce nu v-am spus e că astăzi eu și jupânul aniversăm 12 ani de la prima întâlnire și-a venit și el acasă până mâine. Să vă povestesc cum am sărbătorit, dară :D 

- trezit pe la 8 și ceva, luat un mic dejun rapid, apoi plecat fiecare-n treaba lui: eu la oftalmolog, el la service, să pună cauciucurile de iarnă (la mașina femeii de mine, evident);
- ajunsă la oftalmolog, aștept vreo 20 de minute peste ora programată până mă preia o pupăzică; îmi pune rapid picături de dilatare în perspectiva scanării de retină pe care trebuia s-o fac și mă expediază în sala de așteptare. Stau acolo mai bine de-o oră, timp în care pupilele mi se dilataseră atât de tare încât vedeam nu numai dublu, ci de-a dreptul în 4D :));
- la controlul propriu-zis aflu că retina mea e mulțumesc-bine, nu-s semne de găuri (am antecedente în sensul ăsta, de-a trebuit acum câțiva ani să fac o intervenție cu laser la ambii ochi fiindcă riscam inclusiv desprindere de retină). Dar mai aflu și că, având în vedere că pupăzica de mai devreme s-a grăbit să-mi pună picăturile de dilatare, nu mai pot face testul periodic de vedere. Câtă competență! Drept e că nu i-am spus, dar era treaba ei să mă întrebe, nu a mea să mă gândesc la asta;
- trec pe la magazin și decid scurt că am nevoie de blugi, 2 bluze și niște cercei de sezon (cu Moș Crăciun adică);
- ajungem amândoi acasă, mâncăm ceva, ne spunem ”La mulți ani” și perorăm un pic pe tema ”ce făceam acu' 12 ani la ora asta”, respectiv ”cine-ar fi crezut atunci că”;
- la amiază plecăm iar: eu la dentist, el să-și caute ghete. Și de la dentist primesc vești bune. ”Nu trebuie să ne revedem prea curând, nu aveți nicio carie sau alt gen de problemă”. Ptiu, ptiu, sunt mândră de mine. O reverență pentru inventatorul aței dentare, aia cred că face cu adevărat diferența. Altminteri, ca simplă observație, la stomatolog avusesem programare la 16:15, iar la și 20 eram deja pe scaunul din cabinet, mi se pusese șervetul la gât și intrase medicul. Cei de la cabinetul de oftalmologie ar avea câte ceva de învățat de la ăștia referitor la eficiența programărilor;
- plec, mă-ntâlnesc cu omul, care-ntre timp și-a cumpărat ghete și pornim către următoarea destinație: medicul de familie, pentru vaccinul antigripal. Știu că unora nu le priește, dar noi îl facem de vreo 8-9 ani și-n singurul an în care-am uitat amândoi am bolit serios fiecare - în rest, doar foarte ușoare răceli. E o motivație suficientă. L-am bifat și pe-ăsta și la lăsarea serii am ajuns, în fine, acasă. De unde plănuim să nu mai ieșim azi, vorba lui Caragiale, nici să știm de bine că plouă cu cârnați :D

Cum ar spune același Caragiale, curat romantism, coane Fănică :))

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Chemarea la care nu mai răspunde nimeni


Cam jumătate din echipa de la noul departament unde prestez e formată din polonezi care nu vorbesc decât foarte puțin germana - doar cât să înțeleagă strictul necesar și să se exprime la modul minimalist. E totuși suficient pentru a-și face treaba și dintre ei se detașează o familie (părinții și doi copii, băiat și fată) pe care toată lumea o apreciază. Pe bună dreptate: toți patru sunt deosebit de harnici, agreabili, cooperanți și se străduiesc permanent să învețe, să înțeleagă, respectiv să se facă înțeleși. Să tot lucrezi cu asemenea oameni. 

Azi, punându-se la un moment dat problema să-i explic un detaliu fiicei - printre altele, coordonez serviciul de preluare a mărfii și de împachetare - încerc să aflu de la ea dacă știa o anume chestie, adică dacă mai lucrase în modulul respectiv. Înțelege întrebarea, dar citesc derută în ochii ei.

- Nu, eu nu... mama! (chiar așa a zis, ”mama”. Nu ”Mutter” ca-n germană, iar în poloneză habar n-am cum se spune. Probabil ăsta e unul dintre acele cuvinte universale, care depășesc orice barieră lingvistică). 
- Aha, răspund edificată și repet mecanic, fără să-mi dau seama ce spun: ”mama”.

... Mama. După ce-am lămurit-o pe ea ce vreau și-am lăsat-o să-i explice și fetei, m-am întors la treburile mele, dar gândurile mi-erau aiurea. Repetam în gând, rar, doar pentru mine: ”mama. mama. mama”. Ciudat, mi-am spus.  Pentru prima dată, am simțit că acest cuvânt are un ecou aparte în sufletul meu. Ecou de dor pentru ceva ce s-a îndepărtat de mine, resemnare, nostalgie pentru o chemare la care nu-mi va mai răspunde nimeni niciodată. Cel puțin, nu în cuvinte și nu pe lumea asta.

Rostesc cu glas tare, ”mama”. Un cuvânt care-mi pare ca din altă lume și-mi sună cumva nefiresc. De când nu l-am mai spus? Pronunț rar, accentuat și amplu, contemplând parcă sunetele. O dată, încă o dată și încă o dată, tot mai încet, până mi se pierde vocea și rămân doar lacrimile.

”Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei...”.

Unde ești? Nu te aud. ”Acolo, undeva”? Unde e acolo al tău?

Am spus cândva că mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. Mă auzi, mama?

marți, 1 noiembrie 2016

Mostre din viața în Germania (III)


În seria asta nu se vor regăsi niște mostre bune, ci unele de natură să-mi cam strepezească dinții. Dar și ele fac parte din viață și nu-i ca și cum aș fi crezut vreodată că-n Germania curge lapte la chiuveta din bucătărie și miere la cea din baie. Sunt, ca peste tot, și aspecte mai enervante, mai de neînțeles, mai ciufulitoare de Zen. Și azi va fi vorba despre două dintre ele, foarte recente.

1. Lunea viitoare am liber (o zi de extra-concediu, acordată legal pentru faptul că am muncit duminica trecută). Și ce face omul când prinde o zi liberă pe care nu o anticipase? S-apucă de aranjat programări la controale medicale periodice, aia face. 
Oftalmolog - checked. Stomatolog - checked. La ginecolog dau peste o duduie cam recalcitrantă, căreia îi recit ce vreau: un control de rutină și o ecografie mamară. ”Da, vă pot da programare în februarie”. Ha? Probabil n-am auzit bine, adică e(ra) jumătatea lui octombrie, totuși. Așa că mai întreb o dată. ”Nu avem nimic liber până-n februarie, doar dacă aveți vreo problemă acută, durere, sângerare...”. N-am, da-n schimb nu pricep. Adică eu cel mai mult a trebuit să aștept cândva pentru o programare la un ortoped specializat în chirurgie spinală, care întâmplător era considerat unul dintre cei mai buni doi astfel de medici din Germania. Se poate deci rezonabil presupune că omul avea calendarul de programări nu plin, ci arhiplin. Și totuși, am obținut consultație după două luni. Or, doctorița mea ginecolog nu e atât de ultraspecializată. E un medic bun, face mici intervenții ambulatorii, urmărește sarcini, tratează afecțiuni, e într-adevăr foarte conștiincioasă și grijulie, dar... de aici și până la a avea programările făcute pe patru luni mi se pare totuși cale lungă. Și nici nu știu dacă e vina ei că a luat atât de multe paciente sau a pupăzicilor de la recepție, care au bramburit calendarul de consultații. 
Jupânul consideră că e dreptul ei ca doctor să nu refuze pe nimeni. Eu sunt de altă părere, anume că trebuie să-ți aloci pacientele astfel încât, acelora pe care le ai, să le poți acorda consultații la intervale rezonabile. Că dacă le pui să aștepte patru luni, sunt toate șansele să pierzi destule dintre ele.
Adevăru-i că remarcasem demult că organizarea și eficiența nu sunt puncte forte la cabinetul ei. Cu programare făcută, se așteaptă de regulă peste o oră (fără să aibă urgențe). Aspect care nu mi se pare chiar normal. O sală de așteptare plină în mod constant nu este neapărat un semn pentru cât de bun e medicul, ci mai degrabă pentru cât de aiurea sunt făcute programările.
Nu plănuiesc să o schimb, m-am obișnuit cu ea și am fost mereu mulțumită de felul în care m-a abordat, dar momentan sunt cam frustrată, ce-i drept. 

2. Nu tocmai surprinzător, a fost semnalat primul caz de furt în recent înființatul departament de la serviciu - mă refer la noul client pe care-l avem (un brand cu produse de lux). S-a furat un obiect în valoare de peste 1000 de euro. Scandal, cum a fost posibil, să intervenim, să facem, să dregem, să haideți-să-haidem. Și să luăm măsuri, au tunat managerii în cor.
Au luat. Niște măsuri atât de eficiente, că ne-am simțit electrocutați de respect. Mai exact, ne-au distribuit tuturor (pe semnătură!) niște cutii transparente din plastic. În ele ne vom ține efectele personale (portofel, chei, telefon, ce mai are omul prin ogradă), iar poșetele, rucsacurile și gecile - încuiate într-un fișier metalic individual (pentru care am primit cheie, evident tot pe semnătură). ”Este interzis să mai fie haine sau genți în departament”, au plescăit autoritar antemenționații manageri. 
Ne-am uitat împăiați la ei. Băi, 'steți nebuni? Ce fel de măsură de prevenție a furtului e asta? Adică dacă-și pune mintea careva să fure un ceas, o brățară sau un inel cu diamant, o să se-mpiedice de cutiile voastre de plastic? (Cutii care, că veni vorba, sunt și etichetate cu numele fiecăruia, zici că suntem într-un fel de tabără de prost gust). O să fie, ăăă, intimidat de ele? Sau o să dezlipească netulburat codul de bare de pe brățară, o s-o pună la mână pretinzând că-i aparține și-o să plece acasă fără să bage nimeni de seamă?
N-o să fure nimeni un mantou de blană în valoare de câteva mii de euro sau o poșetă care costă cât două mașini noi. Astea nu sunt lucruri pe care să le poți camufla și scoate neobservat de nimeni. Dar un obiect mic, discret se poate lua cu ușurință dacă ești acel gen de om în stare de așa ceva (nu toate sunt opulente, mi-au trecut prin mână și accesorii de-a dreptul frapante, dar cele mai multe sunt simple, chiar dacă lucrate din material prețios).
Într-un caz ca ăsta s-ar impune niște măsuri mai radicale. De exemplu, camere de luat vederi instalate în toată secția. Obiectele mici, care pot fi ușor furate, să fie încuiate undeva unde să nu aibă acces decât o singură persoană pe tură. Pregătirea și expedierea lor să fie în sarcina numai anumitor angajați, care să fie controlați de team leader la plecarea acasă. Etc etc etc. Dar toate astea sunt mai complexe și costă - mult mai mult decât niște cutii din plastic. Care cutii, apropo, au fost ideea Măturătorului. E de-o inteligență rară tipul, ce să mai discutăm.
Tare cred că furtul ăsta e doar începutul. Cu excepția cazului în care hoții sunt timizi și se sperie de cutii.