marți, 28 martie 2017

Da, aveți voie să plângeți și să vă plângeți


Disclaimer: nu luați textul ăsta drept mai mult, sau altceva, decât este. Nu este o jelanie, ci este încurajarea mea, pentru voi, să jeliți când, cum și cât simțiți nevoia. 

Primăvara este, pentru mine, o perioadă cam ciudată. Pe de-o parte, mă bucur că am scăpat de nesuferita iarnă, de palton și bocanci, de frig, de răzuit gheața de pe mașină la ore foarte matinale, de mâini care-mi îngheață și de-aș avca câte-un radiator în fiecare buzunar, de cerul plumburiu, de copacii goi de frunze. Pe de altă parte, intru - cam fără excepție - într-o stare aflată undeva la granița dintre melancolie și meditație. Fără ca asta să-mi influențeze everyday life-ul. Nu vorbesc decât extrem de rar despre subiect, nici nu mă (mai) întristez cu întrebări existențiale din categoria ”de ce tocmai eu, de ce mie, cum ar fi fost dacă”, însă un ceva e cu mine până spre finalul lunii mai. Apoi dispare, se-ntoarce unde i-e locul - în trecut - pentru a reapărea anul următor. 

M-am întrebat multă vreme de ce tot revin gândurile astea, iar explicația cea mai simplă și cea mai la îndemână - ”se împlinesc X ani de când” - este banală și nu mă satisface. În urma multor discuții cu psiholoaga am ajuns la concluzia că la mijloc e mai mult decât atât. Primăvara mă gândesc des la asta pentru că atunci s-a petrecut și pentru că, la vremea vremii, n-am putut jeli în liniște ceea ce mi se întâmplase.

E adevărat că multă vreme nu am perceput adevărata dimensiune a ceea ce pierdusem (și ăsta a fost un mare noroc, alături de cel de-a fi ieșit cu bine din povestea respectivă), dar un șoc tot trăisem, tot devenisem ”altfel” decât restul lumii, tot mă străduiam să înțeleg ce se petrecuse și, cu toate că nu mi-era atunci foarte clar în ce fel mă va schimba asta, de-un lucru eram sigură: nimic nu va mai fi la fel. Și asta mă întrista într-un fel ciudat, aveam o nostalgie și-un dor pe care nu le puteam înțelege... probabil tropăiau și niște hormoni scoși din matca și firea lor, cert e că eram frecvent într-o stare semidepresivă, plângeam din nimicuri, mă vizitau gânduri de sinucidere șamd. 

Dacă am simțit vreodată lipsa unei surori, atunci a fost. N-am avut cu cine vorbi și, mai presus de asta, n-am avut la cine plânge și m-am reprimat. Nu-i învinovățesc pe părinții mei pentru asta. Întreaga situație fusese și pentru ei șocantă, nici ei n-au înțeles, s-au și învinovățit și, trăgând linie, nu vedeau problema mea ca fiind atât de gravă. Pentru ei era important că scăpasem cu viață (chestiune care la un moment dat fusese oarecum discutabilă), cât despre consecințe... asta e, li se întâmplă atâtor femei, ”nu ești singura care”, pericolul trecuse, deci case closed, nu mai boci atâta și du-te de-ți fă lecțiile. 

M-am simțit neînțeleasă, singură cu jalea și deruta mea, aveam o mie de întrebări și niciun răspuns. Am scris ani de zile în jurnal, dar pe undeva tot simțeam că poate exagerez și poate-ar trebui să-mi bag mințile în cap. Mi-am înghițit tristețea și mi-am dus-o în cea mai mare parte singură, neputând vorbi cu nimeni despre asta pentru că răspunsul era mereu ”hai dragă, a trecut, ce tot atâta dramă, ești sănătoasă, problema care-a rămas e un fleac, bine că n-a fost mai rău”. N-am înțeles că aveam tot dreptul să fiu tristă, revoltată, să plâng și să mă plâng. Și raportat la subiect am rămas cu o melancolie permanentă, datorată, cred, inclusiv faptului că n-am avut dreptul să jelesc așa cum și cât simțeam pe-atunci nevoia s-o fac. 

Pentru mine, este ca un cerc care nu s-a închis și nu știu dacă se va închide vreodată. De aceea, vă încurajez să nu vă înghițiți lacrimile dacă simțiți nevoia să le vărsați și, mai presus de orice, să nu îngăduiți nimănui - dar NIMĂNUI - să vă minimalizeze suferința și să vă bagatelizeze amarul. Nimeni, oricine ar fi, n-are dreptul s-o facă și, dacă aveți o durere în suflet, nu țineți în voi. Tristețea sufocată nu e redusă la tăcere decât aparent. Va defula când vă așteptați mai puțin și își va cere mereu dreptul la deplângere. Găsiți o persoană apropiată care să vă înțeleagă, vorbiți și iar vorbiți, lăsați-vă ascultați și ținuți în brațe, plângeți până când simțiți că vă ustură orbitele ochilor și lacrimile vă spală amarul din suflet. Abia după aceea veți putea cu adevărat să vă ridicați, să mergeți mai departe, să reconstruiți.

luni, 27 martie 2017

O (altă) seară pentru o viață :)


Eram destul de emoționată acum două săptămâni, în seara zilei de 12 martie, când am ajuns la Filarmonica din Berlin. Nu era prima dată când mă aflam aici, după cum nu era nici prima dată când urma să audiez un concert al acestei orchestre; în schimb, era pentru prima dată când îi ascultam la ei acasă. Dincolo de asta, solemnitatea serii îmi impunea; concertul fusese organizat sub patronajul Președintelui Germaniei, care urma să fie prezent (și pentru asta, se luaseră măsuri speciale de securitate).

Un alt aspect deosebit era că, pentru prima dată, urma să-l ascult live pe Pinchas Zukerman, unul dintre cei mai aclamați violoniști contemporani. Cu ocazia asta, mi s-a împlinit (încă) o mare dorință. Și, evident - last, but never least - era un concert dirijat de Zubin. 


Atât de emoționată eram. Se vede? :)

Ceea ce s-a întâmplat însă la începutul concertului m-a luat prin surprindere, deși în retrospect mi-am dat seama că ar fi trebuit să fi anticipat asta. După ce orchestra și-a ocupat locurile, Zubin a apărut singur pe scenă (motiv de mirare pentru mine, fiindcă prima piesă din repertoriu solicita și prezența solistului), iar apoi și-a făcut intrarea Președintele, urmat de staff-ul său. Firesc, publicul s-a ridicat în picioare, moment în care Zubin s-a întors spre orchestră, a ridicat bagheta și... în întreaga sală a răsunat imnul Germaniei (de altfel, o piesă impunătoare, care se pretează foarte bine în interpretarea unei orchestre).
Aproape să-mi dea lacrimile, aveți cuvântul meu. Ascultam, pentru prima dată, imnul în spațiu și timp real. Imnul țării mele.

Au urmat două discursuri a câte zece minute, al Președintelui și al primarului Berlinului. Președintele a vorbit la obiect, a spus lucruri interesante, a fost și amuzant. La polul opus, vorbăria primarului mi s-a părut nesfârșită, mai rar atâtea platitudini la un loc. Am răsuflat ușurată când ne-a urat, în fine, ”audiție plăcută” și s-a dus la locul lui.

Prima lucrare din repertoriul serii a fost Concertul pentru vioară și orchestră în La minor de Edward Elgar. Mai ascultasem compoziția (întâmplător, se află pe CD-ul pe care dragul meu Zubin mi-a dat autograf în 2015) și știam că este melodioasă și că te atinge în suflet. Însuși compozitorul spunea despre acest concert că este ”emoțional, teribil de emoțional” și nu a exagerat deloc. Mi-a plăcut mult, induce o anumită melancolie și te îndeamnă la reflecție. Îmi lipsește cunoașterea aprofundată, dar am citit despre acest concert că este deosebit de solicitant pentru solist, punându-i cu adevărat la încercare virtuozitatea. Ei bine, atât cât am putut înțelege eu... interpretarea lui Pinchas Zukerman a fost extraordinară, de-o precizie a sunetului aproape de perfecțiune.


Simfonia a V-a de Tchaikovsky reprezintă expresia resemnării compozitorului în fața sorții pe care întreaga sa viață a considerat-o ca fiind pe cât de implacabilă, pe atât de potrivnică omului aflat în căutarea fericirii și împlinirii. Cu toate acestea, nu este o lucrare tristă, așa cum ar putea lăsa impresia având în vedere tema centrală; atmosfera de acceptare mohorâtă din prima parte se schimbă treptat, urcând parcă o scară a emoției și a trăirilor sufletești, pentru ca-n partea a patra să se transforme într-un adevărat marș triumfal, un efluviu de optimism. Procedeul în sine (acela al modificării treptate a climatului compoziției) nu este nou; cunoscut sub denumirea de ”per aspera ad astra” (”prin vicisitudini către stele”), se pare că a fost folosit inclusiv de Beethoven, în a sa inconfundabilă Simfonie a V-a.

Sala mare a Filarmonicii din Berlin este recunoscută pentru calitatea acusticii, dar cu siguranță și locul central pe care l-am avut a jucat un rol semnificativ în ceea ce privește claritatea și limpezimea sunetului. Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala.

În foaier fusese instalat un mic bufet gratuit din partea Președintelui. Am ciugulit oarece, am băut și-un pahar de suc și ne-a dispărut foamea. Mulțumim pentru masă, domnule Președinte ;))

A fost o nouă experiență pe care n-o voi uita niciodată. Nu doar că am ascultat o muzică atât de frumoasă, care mi-a indus trăiri sufletești neexperimentate până atunci; dar toată viața îmi voi aduce aminte că am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) Pentru mine, seara aceasta se înscrie în categoria ”moments for a lifetime”.

joi, 23 martie 2017

Un gând pentru un condei care-a plecat...


Eram azi în drum spre casă și, ca de obicei, l-am sunat pe om din mașină. După frazele de introducere, ușor ezitant, zice ”știi, s-a întâmplat ceva... a murit cineva...”. Cine??? ”Simona Catrina...”. Cred că mi-au țiuit urechile și-am simțit instantaneu un gol în stomac. Cum, era mai bine, părea că a învins, de ce?! ”Voiam să-ți scriu un sms, dar am zis că ești la serviciu, să-ți vezi de-ale tale și să te concentrezi acolo...”.

N-am cunoscut-o pe Simona. Nici n-am fost ”prietene” pe Facebook. Eram - sunt - unul dintre zecile, sau poate chiar sutele ei de mii de admiratori anonimi. O citeam de foarte mulți ani, de fapt când eram în țară cumpăram revista ”Tango” numai pentru textele ei atât de spumoase, de unice, de ”ale ei”, de irepetabile. Le citeam și le re-re-re...reciteam, cred că aș putea reproduce și acum unele pasaje. Îi adoram penița, satira, umorul irezistibil, verbul plin de vână, ironia incandescentă. 

”Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu”.

Da, era genială. Sper că a fost conștientă de valoarea ei. Nu o dată, citind-o, mă opream să reiau anumite paragrafe în care cuvintele erau atât de iscusit împletite, încât mi se tăia răsuflarea. Mi-aș fi dorit să o cunosc, dar la cum mă știu, cred că mi s-ar fi împleticit limba și creierii și n-aș fi putut spune nicio frază cu sens, cap și coadă. 

Cu părere de rău și, aș spune, cu mustrări de conștiință, recunosc faptul că i-am citit doar blogul, nu și cărțile. Îmi doresc să le cumpăr, habar n-am de ce am amânat, doar îi iubesc scrisul de atâta vreme. Le voi procura cu prima ocazie, dar acum... nu mă voi mai putea bucura de ele cum aș fi făcut-o înainte. Pentru că știu că altele nu vor mai fi, că nu mai are cine să scrie așa, că ea nu mai e...

Nu știu cum să închei textul ăsta altfel decât cu link-ul blogului ei. E posibil să vă dea eroare - cred că are zeci de mii de accesări pe minut - dar insistați, va merita cu prisosință.
(Nu e cumplit de trist că blogul ei nu mai poate fi accesat, pentru că e atât de citit, tocmai în ziua morții ei...?).


Citiți-i textele, căutați-i cărțile. Sunt niște scrieri extraordinare și  de altele nu vom mai avea parte. Și nu pot să mă abțin, vă las cu un citat dintr-un articol pe care tocmai îl citeam.

”Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
– Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
– Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.
Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?”
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca. (...)”.

Of, of, of, ce amar surâd citind... 

Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace.

miercuri, 22 martie 2017

Cum sper că va arăta viitorul meu (Blog Challenge 21)


Cel mai recent text din leapșa-foileton a fost scris acum patru luni, drept pentru care în seara asta am scos subiectul de la naftalină. Numai că, după ce am văzut despre ce temă trebuie să vorbesc, m-am uitat cam lung și cred că m-am și scărpinat nițel în cap. 

Să fiu sinceră... n-am un răspuns prea exact. Mai pe șleau, nu (mai) știu ce-mi doresc. Realitatea este că o serie de dezamăgiri foarte amare și de ghionturi ale vieții mi-au cam luat curajul de-a visa și de a-mi face planuri în general. Nu vreau să dezvolt subiectul, e prea personal și, pentru mine, prea trist. Însă, cum spun americanii... it is how it is și nu-mi rămâne decât să-ncerc să trăiesc conform unei foarte înțelepte - și de multe ori, pe nedrept subestimate - zicale: ”fă Rai din ce ai”. 

Dacă ar fi existat copii în peisaj (sau în perspectivă), cu totul altfel ar fi arătat textul ăsta și, extrapolând, viziunea mea despre viitor. La fel, dacă aș mai crede că voi deveni scriitoare, vis pe care l-am avut încă din anii de școală primară și care m-a însoțit în permanență, dar pe care-l simt că se îndepărtează tot mai mult. Nu renunț eu la el, renunță el la mine. Mă apropii de 40 de ani - în fine, mă alint puțin, dar sunt mai aproape de prefixul cu 4 decât de cel cu 3 :) - și am de multe ori senzația că am pierdut enorm pe drum. 

Sper din tot sufletul, mă rog să fim amândoi sănătoși. Să fim și peste ani la fel de ”noi” cum suntem acum și să călătorim. Mult, în lungul și-n latul lumii. Nădăjduiesc să ne îndeplinim această dorință. City break-uri în Europa, concedii mai lungi inclusiv în afara ei. Să colecționăm momente, clipe, răsărituri și apusuri, să inspirăm adânc și să ne bucurăm că suntem. Capital neprețuit pentru toată viața. 

Particularizând, eu mai am o dorință, despre care am scris acum trei ani. Spuneam atunci că simt că va deveni realitate și, în ciuda scepticismului meu, încă am convingerea asta. La vremea când am publicat textul respectiv, așteptam cu inima în chingi rezultatul tragerii la sorți pentru Concertul de Anul Nou de la Viena și-mi doream atât de mult să ajung acolo, încât simțeam că mă ustură sufletul. 

Visul mi s-a împlinit, după cum știți - chiar dacă pe altă cale decât cea pe care pornisem inițial. Asta ar trebui să-mi dea curaj și să mă facă să cred că dorințele se pot îndeplini și de multe ori chiar devin realitate - numai că de-atunci s-au întâmplat și alte lucruri, cum ar fi că a murit mama și-am rămas cu atâta amărăciune, un val de regrete și un sentiment de zădărnicie atât de pregnant, încât...

duminică, 19 martie 2017

Cum NU am fost cerută de nevastă


Trust me să țin minte toate datele cu însemnătate - nu de puține ori mi se întâmplă să ”funcționez” pe post de calendar și-mi asum cu plăcere sarcina asta. ”S-o întrebăm pe Greta când a fost cutare chestie, că ea sigur își amintește”. De cele mai multe ori îmi confirm memoria de elefant (despre care sunt de părere că a fost serios stimulată de gramatica germană - în special de declinarea substantivelor și de verbele cu particulă separabilă :D). 

Rar de tot mi se întâmplă să uit ceva - drept pentru care, în niciun caz n-aș putea uita că tocmai s-au împlinit zece ani de când jupânul mi-a adresat ACEA întrebare. Despre momentul respectiv am povestit cu mult timp în urmă, aici. A fost, cu adevărat, memorabil. Dar... tot de neuitat a fost - pentru mine, cel puțin - aniversarea a 26 de ani. 

Eram de un an împreună și ne mergea foarte bine. În maaare taină, eu visam (deja) la rochie albă, pirostrii and all that jazz. În ajunul zilei mele de naștere dumnealui mă informează, cu un aer conspirativ: 
- Ți-am pregătit un cadou deosebit... sunt convins că te vei bucura de el.
Până s-apuc să mă emoționez corespunzător, îmi aplică decisiva:
- ... și-am făcut rezervare la ”Adagio”. 
”Adagio” era nici mai mult nici mai puțin decât restaurantul unde ieșiserăm la prima noastră întâlnire. Când am mai auzit-o și pe asta, mi-a devenit clar: a sosit momentul. Urmează o cerere. Primesc inelul! 

Fluturași în stomac și emoții teribile. Oare cu ce să mă îmbrac? Vorba aia, o dată-n viață... Și coafura, și machiajul, hmm, poate renunț la rimel că sigur o să adăp șoarecii... 
Aveam toate motivele să cred că se întâmplă. Dincolo de ceea ce-mi spusese și de aerul misterios pe care-l avusese când pomenise de cadou, cu un an în urmă îmi făcuse o surpriză extraordinară. Nu era în țară de ziua mea și-mi trimisese printr-un prieten 25 de trandafiri roșii (pe unul dintre ei îl păstrez și-n ziua de azi). Așadar, puteam fi optimistă. Și eram, ohoho...

Trandafiri am primit și-n seara aceea, la ”Adagio”. Doar că... împreună cu ei n-a venit și inelul pe care-l așteptam, doream, visam. Ulterior aveam să aflu că lui nici prin cap nu-i trecuse să comită gestul în perioada aceea (considera că e prea devreme, opinie pe care eu după cum se vede, n-o împărtășeam defel) și-n niciun caz nu-și imaginase ce interpretare voi da vorbelor lui. Însă, doamnelor, într-o situație similară voi n-ați fi crezut la fel?

Poate vă-ntrebați ce-am primit. Ei bine, brace yourselves... un epilator. Da, ați citit bine. Un e-pi-la-tor. Care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, admit că-mi trebuia și l-am folosit cu real succes ani de zile. Dar, come on... epilator? Dăruit alături de trandafiri, în cadrul unei cine la restaurantul unde ieșiserăm la prima întâlnire? Acu' serios, cred că eram foarte îndrăgostită de nu l-am scalpat :D 

Nouă luni mai târziu, a venit și Întrebarea. La care și astăzi, după zece ani, i-aș da același răspuns.