duminică, 28 august 2016

Book Blogger Tag


Pentru că tot m-am (re)apucat ceva mai activ de citit în ultimele luni, ține-m-ar năravul, m-am gândit că la fix se potrivește o leapșă despre cărți pe care am găsit-o la Evelyn și care mi-a plăcut mult. Vorbă lungă sărăcia omului, așa că nu mai lungesc introducerea și trec direct la întrebări.

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte:
Descrierile foarte lungi, pendularea excesivă între prezent și trecut și personajele de umplutură.

2. Descrie locul tău perfect pentru citit:
Pe terasă, într-un fotoliu confortabil. 

3. Trei confesiuni legate de cărți:
- nu am citit ”Crimă și pedeapsă”. Am început-o de vreo 2-3 ori, dar nu am reușit să trec de scena uciderii calului. De fiecare dată s-a lăsat cu plâns în hohote și zvârlit cât colo cartea. Am încercat inclusiv să prind cumva paginile respective ca să nu le mai parcurg, dar tot s-au desprins și câteva rânduri au fost suficiente ca să mă termine moral. 
- abia la a treia încercare am citit ”Muntele Vrăjit”. Îmi place să spun că am dus-o la capăt doar după ce-am ajuns la Davos (locul desfășurării acțiunii). Sunt o profundă și-o rafinată, ce să mai discutăm :))
- nu am citit nimic de Murakami, deși e în mare vogă. 

4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?
Nepunându-l la socoteală pe Dostoievski de care am povestit mai sus, cred că trebuie să fi fost prin facultate, când opinteam să parcurg cursul de ”Sociologia comunicării”. Deprimantă scriere, vă spun :D

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?
Una singură. Niciodată nu am putut citi mai multe cărți în paralel.

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?
Trufe de ciocolată sau boabe de strugure. 

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor:
”Quo Vadis”, ”Agonie și Extaz” și ”Anna Karenina”.

8. Arată-ne o poză cu raftul favorit din biblioteca ta:


Obișnuiesc să spun că ăsta e raftul meu de snoabă, dacă n-o pun la socoteală pe Bridget Jones :)) Îmi plac foarte mult biografiile, după cum se vede. Și da, am trei cărți despre Zubin :D Acuma, e vina mea că s-au scris atâtea? :)) Ba o s-o am și pe cea de-a patra în curând, care chiar este o raritate (și abia aștept să vină). Și, cu toate că sunt despre același om, drept pentru care pe alocuri unele informații se repetă, sunt foarte diferite una de alta și am găsit un întreg univers în ele. 

9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine:
Bucurie, cunoaștere, iubire. 

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?
Nu am niciunul. În ce-ar putea consta un secret de cititor, mă întreb...

Urmând ”regula casei”, leapșa este pentru toată lumea care vrea s-o preia. Spor la citit și la descoperit lumi noi să avem! :)

vineri, 26 august 2016

”Fata din tren”


Cartea Paulei Hawkins a fost în ceea ce mă privește un fel de pom lăudat, fiindcă tot auzisem de ea în ultimele luni. Thriller psihologic, mai bine de patru luni pe lista de bestsellers publicată de ”New York Times”, entuziasm, aclamații, ”n-o veți mai putea lăsa din mână” etc. Mno, hai să vedem. Am cumpărat ediția kindle și m-am așternut la citit. 


În centrul acțiunii se află Rachel, o femeie tânără cu o viață aflată momentan în derivă. Alcoolică, șomeră (după ce-a fost concediată ca urmare a faptului că venise beată la serviciu) și divorțată, Rachel locuiește în chirie la o prietenă, căreia nu are curaj să-i spună că și-a pierdut locul de muncă. Pentru a păstra aparențele, ia în fiecare dimineață trenul de Londra și pierde vremea timp de opt ore prin marele oraș, întorcându-se seara acasă ca și cum ar veni de la serviciu. În călătoria ei zilnică trece pe lângă o casă unde locuiește un cuplu la prima vedere ideal: tineri, frumoși, aparent foarte îndrăgostiți. Rachel nu i-a întâlnit niciodată, dar are sentimentul că i-ar cunoaște dintotdeauna și le atribuie câte un nume: Jess și Jason. Își lasă imaginația să zboare închipuindu-și ce profesie are fiecare, cum arată serile lor în intimitate, oftează amintindu-și de Tom, fostul soț care-a părăsit-o din cauza problemelor ei cu alcoolul, s-a recăsătorit și are un copil... și tot așa pendulează între realități plăsmuite, până când într-o zi, în periplul ei zilnic pe tren, observă pe terasa casei lor ceva șocant: ”Jess” se sărută cu un alt bărbat. Și de-aici lumea imaginară a lui Rachel se sfărâmă, cu atât mai mult cu cât nu după multă vreme ”Jess” dispare fără urmă.

În paralel o cunoaștem și pe Megan (adevăratul nume al lui ”Jess”), precum și pe Anna, soția lui Tom. Povestirile se întretaie, fiecare personaj prezentându-și propria versiune. Aflăm că Rachel e obsedată de fostul soț și de familia acestuia, iar Megan e o aventurieră care se pricepe foarte bine să-și găsească scuze pentru că-i pune coarne soțului ei, Scott (botezat Jason de către Rachel). Acțiunea trenează între relatările celor trei femei până când Rachel se trezește mahmură într-o dimineață, murdară de sânge și cu o rană la cap, nemaiamintindu-și nimic din ceea ce s-a întâmplat în seara precedentă. Cadavrul lui Megan va fi descoperit la scurt timp după aceea, îngropat într-o pădure. 

Eh, și de-aici romanul devine din punctul meu de vedere un fel de peltea de corcodușe ținute o lună la soare. Principala hibă a cărții este că are prea puține personaje și un suspans minimalist; cu alte cuvinte, hmm... devine foarte repede evident cine e criminalul. Sunt prea puțini suspecți, iar Paula Hawkins îi elimină prea repede (și cu stângăcie, găsesc eu) pe toți potențialii asasini, astfel încât asasinul se vede limpede încă de la jumătatea cărții. 

Nu, nu pot considera ”Fata din tren” a fi un roman polițist reușit. Cât despre psihologia unui criminal, nici n-are sens să discutăm, pentru că e ca și inexistentă. Agatha Christie reușește să inducă un suspans real din categoria ”whodunnit” fie și numai într-o nuvelă de 15 pagini. Paulei Hawkins nu i-a reușit nici în 330. S-ar fi putut broda mult mai mult și mai stufos pe tema lacunelor de memorie ale lui Rachel, s-ar fi putut crea o atmosferă mult mai tenebroasă pornind de la ”ce-am făcut? De ce nu-mi amintesc ce-am făcut?”.
Poate că percepția mea a fost alterată de faptul că am citit cartea în germană, deci dacă traducerea a păcătuit la capitolul ”atmosferă”, nu-i de mirare că mi s-a părut un roman simpluț. Chiar și așa însă, problema intrigii mult prea simple persistă. Nici măcar secretul sinistru din trecutul lui Megan nu poate salva situația (deși, pornind de la asta și de la personajul Mac, s-ar fi putut dezvolta un conflict mult mai consistent). 

Concluzionând, cartea e bună de citit dacă n-aveți ceva mai bun la îndemână. 

marți, 23 august 2016

Mostre din viața în Germania (I)


Acest post nu se vrea a fi o comparație cu România, de aceea voi evita exercițiile de imaginație din categoria ”cum s-ar desfășura lucrurile într-un astfel de caz la noi în țară”. Nu asta este ideea. Am, desigur, destulă experiență ca să-mi dau seama cum ar decurge ”la noi”, dar cum spuneam, intenția nu e să compar, ci să-mi exprim admirația. poate chiar uimirea și, în subsidiar, recunoștința pentru faptul că trăiesc într-o societate care-și protejează pe cât posibil cetățenii și unde eficiența e de multe ori însoțită de bunăvoință.

1. Ne crește chiria. Evident, asta nu e tocmai o veste îmbucurătoare :D, dar nici surprinzătoare nu putem spune că este. E adevărat că legislația privind închirierea locuințelor protejează în principal chiriașii (deci nu proprietarii), iar o majorare a chiriei trebuie să fie însoțită de argumente solide, în scris și nu poate avea loc oricând. De asemenea, ea nu poate crește cu mai mult de 20% într-un interval de trei ani. Noi locuim în actualul apartament de 6 ani și până acum nu am avut parte de nicio majorare a chiriei (doar cheltuielile de întreținere și curățenie ale clădirii au crescut puțin, acum vreo doi ani). Ne întrebam uneori cât mai durează până s-or alinia și proprietarii noștri (o societate imobiliară) la prețul regiunii.
Ei bine, acum nu ne mai întrebăm, că știm. De la 1 noiembrie vom plăti ceva mai mult. Ceea ce m-a surprins însă a fost maniera de redactare a scrisorii. Suntem informați de cuantumul majorării și data când va intra în vigoare; se explică motivele și se menționează legea care permite majorarea chiriei; și, mă rog, se specifică și faptul că, inclusiv cu majorarea asta, chiria continuă să fie una dintre cele mai scăzute din oraș, având în vedere zona și particularitățile locuinței. Au dreptate cu asta, știm că așa e. Prin urmare, chiar nu ne putem plânge.

2. Un tren a fost anulat, motiv pentru care am pierdut niște legături și am ajuns acasă cu exact două ore mai târziu (când am fost la jupân în iulie). M-am dus la biroul de informații pentru a-mi pune o ștampilă pe bilet care să confirme că iau un alt tren și am primit un formular de reclamație, în plic autotimbrat. L-am completat acasă cu toate datele (ce tren a fost anulat, în ce dată, la ce oră trebuia să ajung în mod normal, la ce oră am ajuns de fapt) și l-am trimis, împreună cu biletul ștampilat. Două săptămâni mai târziu, am primit o scrisoare de scuze din partea Deutsche Bahn (societatea națională de transport feroviar) și un voucher de 15% din valoarea următoarei călătorii. Dacă aș fi avut întârziere mai mult de două ore, reducerea ar fi fost de 30% (și poate că se aplică reduceri și mai consistente, în cazul întârzierilor mai mari. Asta nu știu și sper să nici nu aflu :)) ).

3. La benzinărie, duminică seara. Prefer să alimentez aproape de ora închiderii, fiindcă nu se mai perindă așa multe mașini la pompe. Liniște acolo-n spate, să nu vă prind că vă hliziți, că jar mâncați. Mă duc deci, alimentez cu dibăcie, intru să plătesc. Vânzătoarea: ”nu ați dori și câteva croissante sau ștrudele?” Mulțumesc, nu, zic. Era târziu, nu mai mâncam eu la ora aia. ”Nu să cumpărați... le dăm cui dorește, nu s-au cumpărat toate, mâine nu mai avem voie să le vindem și-ar fi păcat să le aruncăm. Iar pentru noi am luat deja...”. Și uite-așa am luat două ștrudele cu vanilie și zmeură, care-au fost foarte bune a doua zi, la serviciu. 

Cum spuneam, mă abțin de la concluzii și mă mulțumesc să relatez doar faptele. Probabil că vor mai fi astfel de postări, în măsura în care voi avea parte de experiențe din categoria ”de la ei”; așa se explică și numerotarea din titlu. 

duminică, 21 august 2016

Mă-ntorc la tine, mare albastră... dar nu pe litoral românesc


Prima parte a titlului e inspirată de o melodie a lui Daniel Iordăchioaie. A doua... din experiența recentă. Marea Neagră e grandioasă și e atât de frumoasă, încât privind-o parcă uiți de tine și de lume. Am sute de amintiri cu ea și întotdeauna a fost o bucurie să o regăsesc. Sper să ne mai întâlnim. Dar în același timp, sper ca viitoarele noastre întâlniri să fie altundeva decât în România. 


Nu era plănuit pentru anul ăsta să ajungem la mare, dar, așa cum se întâmplă uneori, se poate spune că într-un fel ne-a chemat marea la ea. Lucrurile au decurs astfel încât într-o miercuri în zori am plecat spre Constanța, deși marți dimineață nici nu fusese vorba de așa ceva. 

Am făcut plajă la Mamaia și de cum am pus piciorul pe nisipul plin de scoici sparte, am dat de ”mafia locală” a probabil unuia dintre cele mai bune business-uri de pe litoral: șezlongurile. 25 de lei, indiferent dacă stai la plajă toată ziua sau numai două ore. Măcar ți se dă bon (de cele mai multe ori, dar nah, tot mai bine decât deloc). De banii ăștia primești dreptul de a sta pe șezlong și o saltea. Nu-i tocmai o afacere proastă pentru ei, asta ca să mă exprim eufemistic.

Problema (una din multele) e că nu ți se asigură condiții de-a te simți bine. Pe plajă e mizerie. Dacă vrei să iei de băut, ori te duci hăăt în afara plajei (de unde cumperi o Cola de 0,5 cu 6 lei), ori iei o geantă frigorifică în care pui rezerve de apă și suc, așa cum am făcut noi. Toaletele sunt o altă mare dandana. Fie achiți doi lei pentru a avea dreptul de-a folosi o toaletă unde curățenia e cel puțin discutabilă, fie te duci la o toaletă ecologică, unde mizeria și mirosul sunt la limita suportabilului. 

Comercianții ambulanți or fi ei ”de-ai casei” și or face parte din ”atmosferă”, dar sunt mulți și de la un punct încolo devin enervanți. 
”Arde tare, frige tare, crește cocoșelul mare, de la porumbel cu sare!”. Nu era vorba de vreo perversiune ornitologică, ci de porumb fiert :)) 
”Pentru domnii puși pe fapte, avem porumbel cu lapte!”. Asta chiar sună într-un fel :D
”Gogoșica, gogoșica lasă lată păsărica!”. Era vorba de gogoși, evident. Sper că păsărica nu-l cunoștea pe cocoșelul care creștea de la porumbelul cu sare, că atunci chiar devine dubios. 
”Pentru fete părăsite, avem porumb cu boabe otrăvite!”. Macbeth, bagă-ți unghia în gât. 

Și tot așa, practic nu treceau nici zece minute fără să se mai perinde câte unul, strigând cât îl ținea gura. Mi se cam făcuse milă de ei, nu-i vorbă. Pe de altă parte, nu e vina mea că voiam să mă relaxez sau poate chiar să ațipesc sub umbrelă. 

Per total, dezolant. Aglomerație, mizerie, prețuri uriașe (pe 6 mini-clătite, adică atât de mici încât puteam înfuleca trei bucăți instantaneu, acoperite cu un strat de ciocolată, am plătit 15 lei). Dă-o naibii de treabă. Un știulete de porumb fiert era cinci lei, copt - șase lei. O cafea pe plajă (adică un pahar cu trei înghițituri de lichid, luat de la o dugheană din exterior), șapte lei. Now seriously. 

Am fost și-n Satul de Vacanță. O adunătură de maghernițe înghesuite, care vindeau aceleași lucruri - suveniruri, zice-se, deși iertat să-mi fie, nu-mi imaginez cum ar putea fi considerat suvenir de la mare un tablou sclipicios cu Arsenie Boca - terase cu muzica dată atât de tare că nu te mai înțelegeai om cu persoană, mizerie indescriptibilă în apa micului canal și foarte, foarte mulți oameni. În parcul de distracții ”Luna Park”, de care mă leagă un pogon de amintiri din vremuri demult scurse, timpul părea că s-a oprit. Aceleași mașinării vechi, multe dintre ele dezolante. 

Am mai spus, iubesc marea. Nu cred că greșesc dacă spun că ea e prima mea dragoste și mi-a vindecat multe dureri. Mă bucur că am avut șansa de-a o revedea - în ciuda a ceea ce fac oamenii și a felului în care este exploatată, ea rămâne pentru totdeauna frumoasă. 


Adăugând la cele de mai sus experiențele cu taximetriștii din Constanța de care vorbeam în postarea precedentă, nu pot decât să-mi reconfirm: nu mai e de mers la mare în România. Și-i mare păcat. Marea Neagră merită mult mai mult decât ce-au făcut românii cu ea.

miercuri, 17 august 2016

Ce m-a enervat în România


(Disclaimer: nu sunt pornită pe a vedea numai aspectele negative din țară. Au fost vremuri când tot ceea mă agasează acum mi s-ar fi părut perfect suportabil, asta în cazul în care mi-aș fi pus problema că, totuși, multe nu sunt în regulă (ba chiar foarte departe de asta). Dar faptul că de aproape nouă ani trăiesc într-o țară în care, printre altele, nu te rogi de taximetriști să ”te ducă” la destinație, nu alergi după taxiuri, ci în mod natural te urci în prima dintre mașinile încolonate în stația de taxi, iar șoferul coboară să te ajute cu bagajul și să-ți deschidă portiera din spate, m-a schimbat. Nu-mi mai este totuna, nu mai pot filozofa că ”asta e situația” (sau cum se spune mai nou: ”csf, n-ai csf”) și nu mai pot pretinde că nu mă deranjează una sau alta. Poate că unele lucruri mi se par mult mai evidente și mai stridente acum, prin comparație. Ceea ce nu înseamnă că, așa cum le place unora să spună, ”am uitat de unde am plecat”. Dar pentru nimic în lume nu m-aș mai întoarce de unde am plecat. Dacă asta mă face un om rău și / sau încrezut, pot trăi foarte bine așa).

Schematic, iată ce m-a enervat în cele două săptâmâni petrecute în România:

1. Popasul Tâmboiești, situat undeva între Buzău și Focșani. Vrem să mâncăm ceva. Ne așezăm la terasă, nu vine nimeni să ne întrebe cine suntem și ce poftim. După câteva minute, mă duc în incinta localului să-i întreb dacă ar binevoi să vândă niște ciorbă.
O chelneriță își ridică ochii din telefon și se uită la mine pe sub genele temeinic rimelate. ”Nu servim mâncare afară”, plesnește scurt și coboară iar privirea în telefon, unde probabil ecloza ouă de pokemoni. Eu reflectez că poate n-am înțeles bine și reiau întrebarea. Ca măsură de siguranță, bag și un ”mă scuzați” la înaintare, că doar nah, îi ceream un favor femeii și o deranjam. Don'șoara se supără pe mine că-s grea de cap și nu pricep: ”v-am spus doar, nu servim mâncare decât în interior, nu pe terasă!”.
Mno, bun. ”În interior” nu vrem să stăm, e cald și un aer stătut. Plecând, constatăm că parcarea - odinioară plină de autocare, microbuze și autoturisme - e goală. QED. Faliment grabnic le doresc pe-această cale. 

2.  Iau un microbuz din București, a cărui oră de plecare este 14:00. Plictisitor de punctuală fiind, mă înființez în stație cu zece minute mai devreme. Cumpăr bilet de la biroul din autogară, microbuzul apare, ne urcăm. Eu si încă 3 rătăciți. Șoferul verifică biletele, după care oprește motorul, intră în birou și nu mai apare vreun sfert de oră. Mă uit la ceas: 14:20. Coborâm, ne uităm unii la alții, oamenii aprind tacticoși țigări, ca unii care știu că au de așteptat. Se face și jumătate, șoferul iese la fumat. Cutez să-l abordez, ce facem, nu plecăm?
”Nu încă, doamnă, stăm să se mai adune călători”. 
Poftim?? A trecut o jumătate de oră de când trebuia să plecăm, știți...
Se supără și el pe mine, ca domnișoara de la Tâmboiești. 
”Păi și ce vreți să fac, să plec cu 4 oameni?!”.
Chiar așa. Ce-o fi fost în capul meu?
Am plecat la 14:50, cu aproape o oră întârziere. Eram vreo 10 inși, deci se poate spune că meritase așteptarea. Șoferul vorbește la telefon (pe care-l ține în mână, evident). E neatent, se încadrează aiurea. Se aud claxoane furioase. ”Ce vrei, bă, dă-te-n *** mea!”.  
Microbuzul înaintează clănțănind din toate încheieturile. E atât de vechi și de ramolit, încât am senzația că se va dezintegra. Aer condiționat? Ce aroganță :)) Evident că nu avem parte și ne coacem timp de aproape două ore în fierătania încinsă. 

3. La Constanța. Închiriaserăm pentru câteva zile un apartament situat foarte aproape de plajă, dar la vreo 3 kilometri de centru. Cum am făcut în fiecare zi plajă la Mamaia, nu puteam circula decât cu taxiul (un loc de parcare în Mamaia e ceva de-a dreptul fantasmagoric, ni se spusese, deci nu plecam cu mașina în stațiune). 
Aproape de fiecare dată, aceeași poveste: taximetriștii nu voiau să ne ducă. ”Ce stradă ați spus? Belvedere? Nu știu unde e, nu merg". Dar GPS nu aveți? ”Nu am. Ce, e obligația mea să am?”. Da' chiar, nu e ca și cum taximetristul ar trebui să știe unde să-l ducă pe client. Avem noi pe telefon, vă putem îndruma. ”Nu, dom'le, nu mă bag eu cu GPS-ul altuia, ce știu eu, nu merg”. 
Când plecam în oraș, aceeași poveste: dădeam comandă și, auzind numele străzii, de multe ori dispecera nu găsea nicio mașină disponibilă. Am avut totuși noroc de câțiva care au fost de acord să meargă, le-am luat numerele de telefon ca să mai apelăm la ei și i-am întrebat ce e-n neregulă cu zona aia. Nouă ni se părea drăguță și decentă. De ce nu vor taximetriștii să vină acolo, are cumva râie? N-a știut nimeni să ne spună. 
Cu unul dintre cei recalcitranți ne-am și luat nițel la harță și l-am amenințat că-i facem reclamație. ”N-ai tupeu în tine”, mi-a zis. Dacă aș mai fi rămas o zi-două la mare, ar fi descoperit că am.

4. În avion spre Nürnberg. Pe scaunele paralele cu noi, de cealaltă parte a culoarului, o mamă cu o fetiță de vreo 3 ani. Cu excepția a vreo 10-15 minune, copila a urlat pe toată durata zborului. Dar urlat în adevăratul sens al cuvântului, cu țipete ascuțite care-mi străpungeau creierii. Din ce mi-am dat seama, voia pe jos, iar maică-sa se încăpățâna s-o țină în brațe. Ok, la decolare și aterizare era obligatoriu, dar chiar și atunci se puteau încerca diverse manevre de distragere a atenției. Femeia nu era pregătită cu nimic: nu avea nicio jucărie să-i ofere, nici carte de colorat, niciun filmuleț de desene animate, nimic. Tot ce făcea era s-o țină cu forța în brațe, în timp ce fetița zbiera din toți bojocii și se contorsiona să scape. Singurele momente în care am avut liniște a fost când a lăsat-o să stea în picioare, lângă scaun (așa am și dedus ce voia). 
Ok, nu am copii, deci nu știu decât în teorie cum s-ar putea proceda. Însă bunul-simț elementar îmi spune că nu pornești cu un copil de câțiva ani la drum fără să te asiguri că ai mijloace să-l distrezi și să-l ții ocupat. Nici nu mai vorbesc de disconfortul pasagerilor din jur, dar cum să chinui copilul așa?? Și taman când ea urla mai tare, maică-sa încerca să-i dea să mănânce iaurt, șuierându-i din când în când ”stai aici!”. Mda, ce să spun, deosebit. Foarte mari șanse ai să hrănești un copil care urlă că nu vrea să stea în brațe. 

Nu știu cum să închei postarea asta, așa că spun un adevăr: m-am bucurat când am aterizat în Germania.  Acasă.

marți, 16 august 2016

Înapoi c-un soare


(Pfiuu, ce plăcut e să deschid pagina de editare, după mai bine de două săptămâni... :) ).


Bine v-am regăsit, oamenii mei! :) Nu vreau să scriu nimic înainte de a vă mulțumi pentru gândurile frumoase și bucățica de suflet pe care mi-ați lăsat-o aici în comentariile voastre. Fiecare cuvânt pe care mi l-ați dăruit m-a mângâiat și m-a bucurat mai mult decât aș putea exprima în simple vorbe. Vă mulțumesc și deschid laaarg brațele, să vă cuprind pe toți :)

Așadar, vorba nepotului meu în vârstă de 3 ani, iacătă-mă-s :) Nu știu cum aș putea rezuma astea două săptămâni, dar sărind direct la concluzie, am revenit în Germania un pic mai liniștită. Nu pe deplin, dar cum spuneam... mai liniștită. Sunt recunoscătoare pentru asta. Ultimele două săptămâni de iulie au fost atât de cenușii, că mă ia cu frisoane numai cât mă gândesc la ele. Deci mai bine să nu mă mai gândesc, zic. 

Ce-am făcut în România? Păi, din fiecare câte puțin. Am îmbrățișat tată, bunici și prieteni; am aprins o lumânare și am pus flori la mama și am mângâiat numele ei pe cruce, constatând printre altele că, deși a trecut un an și jumătate, încă asimilez cu greu realitatea că s-a dus; m-am enervat temeinic pe motiv de servicii proaste, indolență, ”merge și așa”-uri și alte românisme de nervi zgârietoare; am petrecut un pic de timp cu nepoțelul meu care, nu că e al meu, dar e un copil deosebit de inteligent, drăgălaș, intuitiv, sensibil și-n multe alte feluri care mă fac să-l îndrăgesc din tot sufletul; am petrecut niște ore care-au trecut ca niște minute cu prieteni despre care în continuare mă-ntreb ce-am făcut să-i merit; am ajuns la mare, ceea ce cu siguranță nu fusese-n plan și nu avusesem niciun fel de așteptări, dar a fost frumos; pentru prima dată în ilustra-mi existență, am înotat  până la geamandură; am făcut o burtă de greiere cu salată de vinete, damblaua mea culinară absolută (dacă mă invitați vreodată la masă, dați-mi salată de vinete și-o baghetă albă, proaspătă și caldă și obțineți de la mine tot ce vreți). Un bilanț destul de bogat, s-ar putea spune.

O să revin cu povești despre ce m-a enervat, ce mi-a plăcut, ce m-a amuzat. Între timp, vă las cu un pic de soare :)


(Ignorați inventarul viu și chiaun de somn, era 6 dimineața, răcoare și, în nemăsurata-mi inteligență, din categoria ”mâneci lungi” nu aveam decât flendureaua aia subțirică de-o vedeți). Deci nu vă uitați la mine, uitați-vă la soare :)

duminică, 31 iulie 2016

Cea mai proastă lună a anului


Mda, iulie, tu ai ”câștigat” trofeul ăsta. Ce pot să-ți spun, mănâncă-l fript. De obicei ești în ordine, ba chiar îmi aduc aminte de ani în care ai fost deosebit de bună, generoasă și luminoasă, dar anul ăsta nu știu ce te-a apucat, serios... 

Numai în gânduri negre am ținut-o, spaime, tresăriri, frici, griji, nervi și de la capăt. Doar ce apucam să iau o gură de aer și trosc, mă pocnea altceva: o teamă, un gând negru, un vis urât. Pentru prima dată am avut senzația că-mi pierd, cu adevărat, speranța. Am fost permanent încordată, agasată, stresată, mi-a reapărut mătreața (reacția mea tipică la stres. Unele femei slăbesc, eu ”produc” mătreață în schimb, na bravo), nu m-am putut bucura de aproape nimic și-n aproape niciun moment, n-am putut citi și, capac la toate, uită-te și tu cât de puțin am scris pe blog. Cel mai puțin pe anul în curs, dacă mă uit la statisticile celorlalte luni. Ăsta chiar e fault în careu, madam iulie... Sunt supărată pe tine, așa să știi. Habar n-am cât timp va trebui să treacă și ce va trebui să faci să mă împaci. 

Mâine plec pentru două săptămâni în România. Teoretic în concediu, practic.... n-aș zice asta. Sper să mă întorc liniștită, e tot ce-mi doresc. Și-mi mai doresc să fie ăsta ultimul an în care nu plecăm într-un concediu adevărat.

Nu-mi urați ”concediu plăcut”, la serviciu nu mai nimeream să mă feresc de lumea care-mi spunea asta. Că deh, așa se spune și nimeni nu știe ce se întâmplă în, sau cu celălalt. Urați-mi, dacă vreți, să am parte de zile liniștite. Și să mă întorc liniștită.

(Am repetat cam des adjectivul ”liniștit”, bag seama... Fapt care spune multe despre cum nu mă simt și de ce mi-aș dori să am parte).

Acestea fiind spuse, du-te, iulie, că mi-ai scos peri albi.

joi, 28 iulie 2016

De 6 ani aici, cu voi :)


Am reflectat dacă să scriu azi sau nu, având în vedere că n-am deloc dispoziția sărbătorească pe care ar merita-o articolul scris la aniversarea a 6 ani de blogging. Apoi m-am gândit că și dacă aș amâna, tot n-aș rezolva mare lucru, că nu-i ca și cum mâine o să fiu într-o dispoziție festivă și-o să postez curcubee și unicorni roz. Not gonna happen. 

Mda, traversez o perioadă mai dificilă, care poate n-ar fi așa apăsătoare dacă n-ar veni după alte perioade dificile. De povestit nu mă simt în stare, deci să depășim momentul (mmm, de-ar fi așa de simplu și-n realitate). Acum șase ani am început să scriu pe blog, din nostalgie pentru profesia mea între timp pusă în cui și încurajată de-o prietenă care considera că prezint ceva potențial în direția asta. N-am crezut-o, dar am zis să încerc. Stingheră la început, din ce în ce mai încrezatoare pe parcurs, iar după ce-au apărut primii cititori am căpătat tot mai mult curaj. Mi se părea, și încă mi se pare, ceva extraordinar: wow, lumea revine aici pentru scrierile mele... :) 

Datorez enorm acestui blog. Amintiri consemnate, bucuria scrisului, faptul că un pont dat de o cititoare s-a concretizat în procurarea biletului pentru Concertul de Anul Nou de la Viena și, cel mai important, voi. Voi toți care-mi sunteți aproape, care-mi împărtășiți din experiențele voastre și care, prin asta, mi-ați dăruit o bucățică din sufletul vostru. Vă mulțumesc că sunteți :)

Nu o să mă lungesc, nu mă simt în stare. Dar nu apăs pe ”publicați” înainte de a spune: La mulți ani, bloguleț :) Sper să scriu încă mult timp de acum încolo. Atâta timp cât sunt în stare să mă adun pentru asta, înseamnă că mai funcționez.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Gânduri răzlețe, după o săptămână cu 2 atentate în țara unde locuiesc


Săptămâna care tocmai se încheie (și bine face) a fost... ciudată. Nu prea m-am putut relaxa pe parcursul celor trei zile petrecute în vizită la jupân. Trenul a avut întârziere, eram frântă de oboseală, am fost cam tot timpul vag iritată fără să pot indica precis motivul. Am aflat despre atentatul individului cu toporul din trenul regional care trecea prin Würzburg și-am înghițit în sec; în călătoria mea, urma să trec și prin zona respectivă. Aș minți să spun că mi-a fost teamă, nu se poate spune asta, dar clar aveam un disconfort. 

Miercuri dimineață, ajunsă la gară, aveam să aflu că trenul meu fusese anulat din motiv de nu-știu-ce lucrări de terasament. După telefoane și informări, am luat alt tren, schimbând practic traseul și ajungând la Bayreuth cu o întârziere de două ore în cap. Drumul mi s-a părut epuizant, n-am putut mânca, nici cafea nu mi-a trebuit în Intercity Express, nu m-am concentrat la citit. Am petrecut cu privirea toți tinerii bruneți care traversau vagonul. Unii dintre ei (îmi) păreau destul de agasați. Oare ce-or avea în rucsacul de pe umăr? Reflectam că până acum m-am simțit mereu în deplină siguranță în țara asta, dar că acest lucru probabil tocmai s-a schimbat. Germania a dovedit că e și ea vulnerabilă.

Și-apoi a venit ziua de ieri. 

Nu știu să pun prea bine în cuvinte ce am simțit în primele momente. Totul era halucinant, știrile se rostogoleau contradictorii una după alta. Sunt trei atacatori, sigur e Isis, stai că unul din ei vorbește fluent germană, s-au auzit împușcături din trei zone distincte, ah ba nu, a treia zonă nu se confirmă, 16 morți inițial, ulterior au anunțat opt, care apoi au devenit șase. Haos, panică, trupele speciale de elită GSG 9 care nu au mai fost văzute în public de la atentatul din 1972 de la Olimpiadă, gara centrală evacuată, circulația oprită în tot orașul, peste 2000 de polițiști mobilizați, atacatorii de negăsit. Mi se învârtea capul. Logica-mi spunea că e ceva ciudat cu numărul morților - de obicei cifrele sunt în creștere, având în vedere că unii dintre răniți sucombă ulterior la spital. Or, de data asta numărul persoanelor decedate era în scădere și asta mă intrigă și acum. În final, s-au anunțat zece persoane decedate, inclusiv autorul atentatului. Totuși, evoluția cifrelor comunicate oficial continuă să mi se pară ciudată.

Am ascultat ”Tagesthemen” (o emisiune de știri, evident în ediție specială) până la 1:30 noaptea. Nu mai făcusem niciodată un astfel de ”maraton” (și sper din tot sufletul să nu mai fac, având în vedere contextul dramatic) și pentru mine a fost o revelație referitor la cum înțelege televiziunea germană să acopere un asemenea eveniment. Indiferent de vorbitor, discursul se menține foarte obiectiv (fără speculații, fără ”se pare”-uri), rațional, informativ și echilibrat. Se spune, fără teamă sau ezitare, ”nu știm”. Și, mai presus de toate, tonul tuturor este calm, efectiv te liniștește, în ciuda a ceea ce se întâmplase. Picam de somn și mă durea capul, dar nu mă înduram să închid televizorul. Aveam senzația că mi se va face frică dacă nu-i mai ascult. 
Cred că o situație de genul acesta reprezintă unul dintre cele mai grele teste pentru o televiziune: să gestionezi o astfel de criză și să nu uiți că rolul (și rostul) tău e să informezi și să analizezi, într-un mod prin care oamenii să aibă încredere în ceea ce transmiți.

Astăzi, lucrurile arată ca și cum încep să se așeze din nou în matca lor. Dar asta numai în aparență. Versiunea oficială este că autorul atentatului era un puști de 18 ani, care a acționat singur, s-a sinucis la puțin timp după atac și asupra căruia s-au găsit... 300 de gloanțe. Trei sute. Este momentul să spun că, nu... eu nu cred că ni s-a spus tot adevărul. Nu-i suspectez de dezinformare, cred că nici ei nu știu deocamdată mai mult. Dar eu nu-mi pot imagina că un copilandru a făcut rost de pistol și de atâta muniție, a omorât atâția oameni și a paralizat de unul singur un oraș de calibrul München-ului. La știri nu se spune cu titlu de informație sigură că a fost o singură persoană implicată. Și vreți să vă mai spun ceva? La ora asta, elicopterele survolează în continuare orașul. De ce? Să fie oare doar o măsură de precauție? Sau ce / pe cine mai caută?

Dumnezeu să ne ajute pe toți, altceva nu mai găsesc de zis.

marți, 19 iulie 2016

Cea mai enervantă taxă din Germania


Cred că pot afirma cu toată siguranța că nu există nimic mai enervant în Germania decât taxa Radio/Tv. Prea puțin îi auzi pe nemți cârcotind din cauza impozitului pe venit (poate cel mult oftează melancolic atunci când primesc fluturașul de salariu și observă negru pe alb diferența dintre brut și net), a asigurării de sănătate, a celei de șomaj sau a taxei de solidaritate (5,5% din venitul brut, suma fiind considerată ca alocată reconstrucției fostei Germanii de Est). Pe astea le plătesc oamenii în general fără să crâcnească (deși în privința taxei de solidaritate am unele rezerve că e atât de ușor acceptată de toți). Dar când vine vorba despre taxa lunară de radio și televiziune, situația se schimbă: covârșitoarea majoritate consideră că este o formă de abuz. 


(În imagine este o pancartă de la un protest împotriva acestei taxe; ”Nu am televizor, nu mă holbez la televizor, pupați-mă în c...”. Mi se pare un mesaj foarte relevant pentru a ilustra curentul general).

În primul rând, taxa nu e tocmai mică - 17,98 Euro lunar și nu e inclusă în abonamentul de energie electrică, așa cum e în România, ci este separată. În al doilea rând, e obligatorie pentru absolut orice persoană care domiciliază pe teritoriul Germaniei, indiferent dacă deține sau nu un radio sau un televizor (până în 2013 nu plăteai dacă nu declarai că deții radio sau televizor și nu puține erau vizitele inopinate ale angajaților stațiilor locale care urmăreau să te prindă cu mâța-n sac și cu televizoru-n casă). De la 1 ianuarie 2013 însă, au ”simplificat” legea - ai sau n-ai, tot plătești. Baza lor de date este actualizată frecvent, ei primind toate informațiile de la primăriile locale și astfel află cine s-a mutat, când și unde. N-ai făcut tu cerere de-a plăti taxa? Nicio problemă, primești scrisoare acasă: ”Am fost informați că începând din data X v-ați mutat în strada Sapienții la nr. șaișpe bis, nu am primit nicio cerere de la dvs pentru taxa Radio/Tv, completați formularul atașat și trimiteți-l neapărat la adresa de mai jos. Dacă nu-l trimiteți în interval de patru săptămâni, vom considera că vă dați acordul pentru taxa obligatorie (n.r. haha) și va fi emisă factură șamd șamd”. 

Da, sunt de acord că radioul și televiziunea se susțin din bani publici. Pe de altă parte însă, personal mi se pare o taxă abuzivă în principal pentru că nu se calculează pe cap de locuitor, ci pe domiciliu. Bunăoară, jupânul are două domicilii (continuă să figureze și la adresa de la Bayreuth, chiar dacă din iunie s-a mutat din cauza serviciului) și plătește taxa dublă, adică pentru fiecare adresă. Or, mie ăsta mi se pare un abuz, mai ales în măsura în care pe ei nu-i interesează dacă ai radio, televizor, calculator conectat la Internet sau primești informații de la porumbei călători. Locuiești legal? Ești vinovat, poftim de plătește taxa. N-o plătești? Urmează somații, procese and all that jazz. Există o femeie care a hotărât să-i sfideze și care a efectuat două luni de închisoare. Momentan e liberă, dar cum în continuare nu are de gând să plătească, e foarte posibil să se întoarcă după gratii.

Găsesc cu atât mai enervant totul cu cât eu personal (și cu siguranță nu doar eu) prea puțin mai folosesc televizorul strict ca sursă de informare. De regulă, primele informații le aflu de pe Facebook, la televizor mă uit cel mult pentru analize și comentarii aprofundate. Și nu e ca și cum n-aș putea renunța la asta. Iar radio nu ascult aproape niciodată, nu mă împac deloc cu gusturile lor muzicale. Deci se poate spune că plătesc degeaba taxa aia, nu? Sau ok, ca să fiu onestă, mă uit de vreo două ori pe an la televizor: la Concertul de Anul Nou de la Viena și la Concertul unei Nopți de Vară din același oraș (Summer Night Concert). Așadar, pentru aproximativ patru ore de televiziune în total, plătesc peste 200 de Euro anual.  Scump, doamnă, scump, vorba unei cunoscute reclame. Halatul, cât e halatul?

În caz că vă-ntrebați dacă n-or exista totuși niște categorii scutite de plata acestei taxe-lipitori, aflați că lista e scurtă și-n principiu nu e de dorit să te regăsești pe ea. Astfel, nu plătesc taxa de Radio/TV studenții care beneficiază de sprijin de la stat, pensionarii aflați în cămine de bătrâni, persoanele cu handicap de vedere sau auz (cât de cinică e chestia asta? Dacă ai alt tip de handicap, ești bun de plată) și cei care primesc șomaj sau ajutor social. 

Ca o glumă, dacă dai pe google.de căutare după Rundfunkbeitrag (traducerea germană a taxei ăsteia), printre primele opțiuni de căutare se va regăsi ”Rundfunkbeitrag Befreiung”, adică exonerare de la plata respectivei taxe. Lumea caută, încearcă, luptă. Până acum n-a reușit nimeni, dacă nu se  regăsește pe lista de care scriam mai sus.